Eram în clasa a treisprezecea de Şcoală Normală când am citit pentru întâia oară o nuvelă de Ştefan Bănulescu. Îi datorez această primă întâlnire cu prozatorul şaizecist profesorului meu de limba română care - gestionând în mod inteligent oferta de texte ale unor scriitori contemporani, incluse în manual - a ales să studiem în clasă Mistreţii erau blânzi. În studenţie, aveam să citesc şi celelalte nuvele bănulesciene plus Cartea de la Metopolis, pentru un seminar de literatură. Mai apoi, opera scriitorului a devenit, pentru mine, obiectul unei cercetări aprofundate.
Dacă nu l-aş fi văzut pe Ştefan Bănulescu în fotografiile reproduse în manualul de liceu sau pe coperta a patra a unor volume ale sale, aş fi fost tentată să mi-l imaginez ca pe un alt Eminescu la nouăsprezece ani, cu chipul pătruns de o seninătate eterică, emanând delicateţe şi un aer de superioară detaşare. Nu am întâlnit încă pe cineva care să nu fi fost uşor dezamăgit, sau, dacă nu, surprins atunci când a văzut pentru prima oară o fotografie a scriitorului înfăţişându-l - aproape invariabil - trist, chinuit, cu o oarecare fereală în privire şi în întreaga lui fiinţă. Altminteri, toţi cei care l-au cunoscut de-adevăratelea vorbesc despre proverbiala discreţie cu care Ştefan Bănulescu şi-a asumat ori şi-a trăit destinul.
L-am cunoscut pe Ştefan Bănulescu atâta cât se lasă cunoscut din cărţile lui pe care le-am citit din obligaţie, întrucât îmi asumasem corvoada realizării unei lucrări despre dimensiunea mitică şi fantastică a scrierilor sale. Odată cu finalizarea acesteia, mi-am dat seama că nu pot părăsi textele autorului, fără să fi spus tot ceea ce cred despre ele, eliberată de chingile statutului de doctorandă.
Astfel că, extinderea - într-o monografie - a concluziilor la care am ajuns constituie nu numai un imperativ asumat, ci mai ales un semn al fidelit