Iluziile literaturii române*, unul dintre puţinele bestselleruri critice de după 1989, nu a fost doar o carte aşteptată, ci una de-a dreptul inevitabilă. In fond, aici işi dau intâlnire toate trăsăturile criticii lui Eugen Negrici, de la debutul său din 1971 până in ajun.

Mai intâi, metoda: autorul Expresivităţii involuntare se numără printre primii care au introdus la noi semiotica şi naratologia, intr-o vreme când un Marin Mincu, bunăoară, anevoie distingea semnificatul de semnificant. Şi incă: in buna tradiţie a şcolii formaliste (ruse, indeosebi), critica lui Eugen Negrici nu era doar un inventar sec de trăsături lingvistice, ci un veritabil aparat explicativ care nu inceta să ne atenţioneze că (doar) sintaxa generează sensul, cu alte cuvinte, că plicticoasele şi aparent inofensivele „coduri" constituie, in realitate, un nesecat rezervor de mituri şi ideologii.

De altfel, aceste premise justifică cea de-a doua particularitate a criticii lui Eugen Negrici: perspectiva demistificatoare. El practică mereu o lectură suspicioasă, care face ca, in spatele neutralităţii mimate a discursului critic sau al mitologiei manifeste a operei, interpretul să descopere o a doua mitologie, ascunsă (sau „albă", ar zice Jacques Derrida), una care, orientând din umbră textul, manipulează perfid cititorul. Or, in aceste condiţii, rostul criticului – mai e oare nevoie s-o spunem? – devine acela de a sfâşia vălurile succesive de iluzii pentru a da la iveală nuditatea originară a „mitului".

De unde rezultă cea de-a treia dominantă a cărţilor lui Eugen Negrici: obiectul. Deloc intâmplător, autorul volumului de faţă a jucat mereu la „capetele" literaturii române: epoca veche şi perioada comunistă. Care se aseamănă, in fond, tocmai prin caracterul lor sincretic, prin simbioza perversă dintre „estetic" şi „cultural" (sau ideologic). Şi care, tocmai de aceea, conferă