Ca suntem o economie cu un ridicat grad de euroizare, nu cred ca mai sunt multi urmasi ai dacilor care sa nege. Locuintele se vand in euro, masinile la fel, tranzactiile mari in genere sunt ancorate de moneda europeana, pana si Guvernul a plafonat imbecilul impozit forfetar in echivalent euro.
Euroizarea a fost solutia romanilor de a penaliza lungile perioade de inflatie si politicile macro la limita incoerentei. Dobanzile la depozite ajunsesera intr-o vreme real negative (cu suma ridicata la maturitatea unui depozit bancar nu puteai cumpara aceeasi cantitate de bunuri si servicii ca si cu cea pe care o depusesesi initial in banca).
Dar, daca euroizarea a contribuit la stabilizarea macroeconomica, ea a complicat conduita politicii monetare si a facut sistemele financiare mai vulnerabile. De asemenea, e un ghimpe in plus in procesul de tintire a inflatiei.
Ghimpe pentru ca adoptand flotarea leului, BNR a stiut ca risca o depreciere care nu face decat sa reflecte proasta parere pe care romanii o au despre moneda lor, obligand astfel Banca centrala sa intervina in piata pentru a stabiliza cursul. E cunoscut fenomenul ”temei de flotare”. In anumite cazuri, bancile centrale au ezitat sa floteze moneda locala, pe motivul efectelor pagubitoare ale unei deprecieri asupra actorilor pietei insuficient „acoperiti”.
BNR nu e singura banca centrala confruntata cu „problema pesoului” – adica o lipsa persistenta de incredere in moneda nationala, care se manifesta prin rate ridicate ale dobanzii reale ce indica prima impusa de catre piete, care se tem de o depreciere brusca a monedei, chiar daca acest risc este minim. Situatia a fost intalnita cu consistenta in timpul crizelor din America Latina a anilor 90.
In situatia Bancii noastre Centrale, sunt multe institutii similare si poate ca o monitorizare a modului in care acestea
