Patru sute de persoane au clamat, sâmbăta trecută, în cor, autonomia ţinutului secuiesc. Pentru unii sau mulţi dintre noi - cei care priveam la televizor - părea un circ. Pentru cei de la întâlnirea din Odorheiu Secuiesc părea un lucru foarte serios.

Mi s-a părut că visez când am văzut ce cer ungurii. Au spus cu voce moderată, dar hotărâtă, că vor steag, stemă, imn şi graniţe, adică toate cele trebuincioase pentru a-ţi face o ţară, în cazul nostru, un stat în stat, în România. Mă gândeam că întâlnirea Consiliului Naţional Secuiesc - aşa se numesc nenii şi tănticile care vor să fie grăniţuiţi de restul cetăţenilor români - va fi urmată de reacţii prompte din partea celor care ne conduc. Am fost dezamăgită însă. Dar, dezamăgirea e la noi, la români, o stare de spirit, dacă nu chiar o a doua natură, căci ne-am obişnuit, în general, ca mai-marii noştri să se situeze sub aşteptări. Pe Vadim eram sigură că îl vom vedea fluturând steagul şi Constituţia şi frânturi din Istoria Românilor, după declaraţiile de la Odorhei. Nu comentez dacă din cauza faptului că ne aflăm în pragul prezidenţialelor, iar el vrea, ca şi alţii, să candideze. Nu ştiu. Este posibil să fi fost o reacţie naturală, având în vedere faptul că mă aşteptam să iasă cu ceva declaraţii. Am fost dezamăgită pentru că nimeni altcineva nu a avut o reacţie promptă, tranşantă la adresa celor ce s-au afirmat cu glas tare în secuime, mult mai clar şi mai concis ca până acum. Să se datoreze oare tăcerea politicienilor faptului că prezidenţialele bat la uşă? Şi că UDMR nu are o poziţie clară în ceea ce priveşte ulterioarele alianţe electorale? Şi că se tem de faptul că ungurii vor avea un procent hotărâtor la vot, datorat, în principal, absenteismului? Se prea poate. Având însă în vedere nivelul actual al clasei politice din România, electoratul este oricum debusolat. Nu trebuie să fim dezamăgiţi (deşi cu gre