Vivi locuia pe palier cu noi, la patru camere, cu chirie la stat. Era o femeie foarte frumoasă, chiar cool, în limbajul de azi. Avea doi copii: Răzvan, de-o vârstă cu mine şi Andrei, cu câţiva ani mai mic. De câţiva ani era divorţată şi la un moment dat, ca să-şi sporească veniturile, a început să facă tot soiul de lucruri în afara serviciului de laborantă în Politehnică; fiindcă progeniturile ei, ca şi mine, aveau prostul obicei să mănânce zilnic.
Împreună cu Lulu, un student la arhitectură, a făcut mărţişoare. Munceau până noaptea târziu, de vândut s-au vândut bine, dar cum, din păcate pentru ea, 1 Martie nu era decât o dată pe an, banii din două săptămâni de vânzare nu puteau ţine prea mult. Apoi, în colaborare cu un student astmatic, Vivi a trecut la confecţionarea de espadrile. Vreo doi-trei ani a fost o adevărată furie cu espadrilele, aproape toată lumea purta. Am avut şi eu vreo câteva perechi, din care unele din raiat negru. O nebunie. Cu espadrilele negre în picioare şi cu pantalonii bufanţi mi se părea că semăn cu Bruce Lee, idolul meu de atunci în materie de dat cu picioarele. De fapt, în toate materiile.
Au vândut ei nişte saci de espadrile, dar cum nu erau de interes pentru cumpărători decât în timpul verii, trebuia găsit un articol de care să fie nevoie mereu. Voila: batistuţe!
Aici a intrat şi mama în scenă. Cot la cot cu Vivi a început munca de tighelire a materialului numit batist, cumpărat la metru din comerţul socialist. Rimă involuntară.
De cumpărat nu găseai batiste să dai cu tunul, astfel că batistuţele lor colorate şi cu marginile ondulate erau la mare căutare. Confecţionarea se făcea la maşina de cusut a lui Vivi. Eheeei, dar până s-a văzut ea cu maşina aceea cu programe, au curs nişte ape. Până la urmă, conform tradiţiei, tot cu o relaţie a făcut rost de maşină. Fratele lui Vivi, mare pro
