Stabilitatea financiară intră, alături de stabilitatea preţurilor, în atenţia de vârf a băncilor centrale.

Se înţelege că stabilitatea financiară este, ca şi cea a preţurilor, un bun public care trebuie să fie asigurat prin politici publice prudente; a lăsa stabilitatea financiară în voia pieţelor s-a dovedit a fi o eroare enormă conceptuală şi operaţională. Băncile centrale vor primi, într-o formă sau alta, prerogative sporite de reglementare şi supraveghere, care vor viza atât prudenţialitatea la nivel micro, cât şi, mai ales, pe cea la nivel macro.

În această logică de reglementare vor fi puse limite la leverage, vor fi măriţi coeficienţii de capital propriu şi promovată contra-ciclicitatea în ajustarea acestor coeficienţi etc. Toate acestea se vor reflecta şi în cadrul de reglementări numit Basel II.

Aminteam mai sus că definirea şi practicarea politicii monetare se va complica. Astfel, dobânzile unei bănci centrale vor trebui să ţină cont şi de nevoia ca politica monetară să prevină avântul iraţional de pe unele pieţe; adică băncile centrale ar trebui să intervină "împotriva vântului" (lean against the wind). Dar ceea ce pare a avea sens din punct de vedere teoretic nu este simplu de făcut în practică. Nu este exclus ca intervenţii să producă o asimetrie care să tragă ratele de creştere economică în jos de la un traseu dorit.

Pe de altă parte, se poate spune că acesta este un cost inevitabil al evitării unor catastrofe financiare. Şi modelarea econometrică va fi modificată prin prisma nevoii de a ţine cont de preţurile unor active care au fost subestimate şi care afectează stabilitatea financiară. Ne dăm seama că administrarea politicii monetare pe traseul unui tandem de obiective (preţuri; stabilitate financiară) poate să inducă o anume confuzie în pieţe în condiţiile în care compromisurile între cele două obiectiv