The Enchantress of Florence, ultimul roman al lui Rushdie, scris în 2008 şi tradus şi la noi anul acesta, la Editura Polirom, readuce în prim-plan o tematică recurentă la scriitorul de origine indiană: întîlnirea dintre Orient şi Occident, într-o încercare de a reconcilia diferenţele şi de a aduce la un numitor comun aspecte aparent incompatibile. Iar locul unde toate incongruenţele par a nu intra în conflict, unde graniţele între bine şi rău, între verosimil şi plăsmuire sînt estompate pînă la aducerea pe acelaşi plan a istoriei cu fantezia este, în mod evident, cel al poveştii.

Salman RUSHDIE, Seducătoarea din Florenţa, Traducere de Dana Crăciun, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 3376 p.

Doar pe acest tărîm al tuturor posibilităţilor se pot întîlni, sub acelaşi semn, împăraţi care au puterea de a da viaţă plăsmuirilor imaginaţiei, cu figuri bine cunoscute din istorie – de la Genghis Han la membri ai familiei de Medici, la Vespucci şi Machiavelli, şi chiar pînă la Vlad Ţepeş –, cărora li se alătură, în acelaşi firesc al povestirii, personaje legendare, din timpuri străvechi, ce revin în prezent pentru a tulbura şi a învălui în mister viaţa muritorilor. Este cazul prinţesei de sînge chaghatai, Qara Köz (Ochi Negri), şi a servitoarei sale, a cărei frumuseţe o ajunge într-atît pe cea a stăpînei sale, încît a căpătat denumirea de „Oglinda“. Qara Köz, descendentă a neamului lui Genghis Han, soră a bunicii lui Akbar cel Mare, este liantul către lumea europeană, Rushdie ţesînd o poveste de dragoste în jurul domniţei şi a războinicului Argalia, născut în Florenţa, dar ajuns soldat în armata otomană. Plecînd din Hindustanul sfîşiat de ameninţări permanente, de schimbări prea rapide de stăpînitori străini, într-o Italie în care raţionalismul convieţuia încă alături de spaima de vrăjitoare şi de puterile oculte pe care acestea se presupunea că le-