În cîteva luni, vom aniversa 20 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989. Pe care cei riguroşi, cei lucizi, indiferenţii şi cei ce nu caută gîlceava politică (cred că am epuizat deja categoriile posibile) o numesc, de ceva vreme, „evenimentele din Decembrie“. Deşi beneficiem toţi de pe urma lor, după cît am fost de iuţi de mînă sau de picior, practici sau clar orientaţi, nu aşa cum se beneficiază îndeobşte de pe urma unor simple „evenimente“. Douăzeci de ani reprezintă o aniversare semnificativă: atît aproxima Silviu Brucan, unul dintre personajele cele mai ambigue şi sinistre ale acelei perioade, că le-ar trebui românilor să se trezească. Ori limbajul comunist trebuie, şi de data asta, înţeles pe dos, ori „Oracolul din Dămăroiaia“ a fost atunci suprem ironic: cei 20 de ani par să fi servit la fix pentru adormirea totală a românilor. Zilele trecute am primit pe mail, presupun că nu am fost singura, un mesaj din partea Asociaţiei 21 Decembrie. Doru Mărieş, liderul ei, aflat în greva foamei de 34 de zile, ne convoca la o conferinţă de presă la sediul Asociaţiei din Batiştei. Aflam, de la avocatul Asociaţiei, prin documentul ataşat, ceea ce avea să ne comunice: trimiseseră, cu mai multă vreme în urmă, o plîngere împotriva statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cerînd acolo ceea ce ceruseră şi în solicitările adresate direct – ca organele Justiţiei să pună la dispoziţia organizaţiei dosarele Revoluţiei din Decembrie şi pe cele ale mineriadei. Oricum, crimele petrecute atunci erau pe cale să expire, de aceea au şi fost tergiversate atît, măcar în scopuri de documentare, pentru ca organizaţia să aibă la sediul ei aceste înscrisuri. CEDO le dăduse dreptate, somînd statul român să le pună la dispoziţie copii după cele aproape un milion de pagini de declaraţii – adunate cu mari intermitenţe – de generalul magistrat Dan Voinea şi de colaboratorii lui.