Nu toţi avem parte de lumină, nu toţi ne bucurăm de iubire, poate şi pentru că încă nu am învăţat să o dăruim fără să cerem nimic în schimb. Tatiana Stepa făcea asta zilnic. Şi mai ales Iubea. V-aţi întrebat vreodată la ce folos pământul? Nu trăim decât în sufletul şi inimile celor de lângă noi...
Acesta este adevărul pe care Tatiana voia să ni-l spună în cântecele ei. Dar cine mai are timp de linişte astăzi, de iubire, de muzica aceea ciudată ce atinge fiecare coardă sufletească, rupând zăgazul lacrimilor şi ne spune adevărul? Am uitat să visăm, să iubim, să oferim, chiar şi să primim.
Omul Tatiana, artistul Tatiana, sufletul ei fără seamăn a avut aici, la noi, pe pământ o misiune. A dăruit din plin tot ce avea, pe EA. Fiecare a încercat să îndure aşa cum a putut suferinţa pierderii ei, să-şi înăbuşe lacrimile. La fel ca ea, pentru că nu s-a plâns niciodată că suferă, că o doare ceva. Nu a lăsat pe nimeni să-i vadă vreo lacrimă pe obraz. Doar noaptea, perna i le punea la păstrat, undeva, departe de ochii altora.
A îndurat mult, a râs cât a putut, s-a bucurat de tot ce i-a dăruit Dumnezeu, a zâmbit, a cântat, a compus şi a fost binecuvântată, a trăit...
PUTERE ŞI VOINŢĂ
A descoperit boala în urmă cu cinci ani, a luptat cu ea, a ieşit biruitoare uneori în câte-o bătălie, dar aceeaşi boală i-a răpit părinţii şi unul dintre fraţi. Abia atunci a lăsat garda jos şi a fost răpusă la rându-i. Şi-a dorit să cânte la malul mării, la Folk You!. A fost cântecul ei de lebădă. Puţini dintre noi, în afară de ea, au crezut că ar fi în stare. Dar ea a crezut în acest vis, pentru care trăise în ultimele luni, s-a rugat pentru el şi Dumnezeu a mai binecuvântat-o o dată. Ce-a fost acolo ştim cu toţii... o mare de oameni la picioarele ei, apoi, în picioare, cântând cu ea, strigându-i numele, vibrând o dată cu sufletul ei, care pent
