Culoarea lui Spiru Vergulescu* - nu numai a picturii, ci şi a vieţii - nu diferă de nuanţa sa de bază, căreia, la o verificare, i se suprapune. Fireşte că exact. Fiindcă, dacă e să ne răsfăţăm zâmbind, aceasta ar fi conformă cu butada savuroasă a veşnicului neastâmpărat Francois Cavanna, care ne atrage atenţia: "Cameleonul nu va avea culoarea cameleonului decât atunci când va fi aşezat peste alt cameleon".

Aşadar, amprentată bine, personalitatea lui Spiru Vergulescu împrumută exact culorile de pe paleta sa. Roşul ambiţios de beretă (atunci când pictorul vrea să se viseze, fără să aibă nici cea mai mică urmă de trac, ucenic de Leonardo sau vecin de şevalet cu Rembrandt!), de altfel, un roşu la fel de aprins ca rochia iubirii cărunte, la Gunka cea melancolică. Verde de livadă cu zarzări înfloriţi sau extras direct din dealul Grădiştea şi Malul Livezii. Brun-roşcat palid de Balcic la ferestre albe cu volete (veşnic închise!). Bleu sidefiu de Kaliakra cu stânci şi nor în formă de aripi sau de insula grecească Hydra, cu palmier şui şi-o stradelă încremenită în curbă. Violet de Violeta şi de siluetă de artist ce priveşte pierdut în depărtări pe fereastra veroneză a atelierului său. Galben stins cu trepte de uliţă cehă din Praga ori, mai vioi şi mai vorbăreţ, de casă cu bârfitoare din centrul vechi al Slatinei. Apoi, dar nu în cele din urmă, albul ivernal (mult alb, nămeţi uriaşi de alb... ohooo! dacă puteţi să rămâneţi cât mai mult în "iernile" lui Spiru, în mod cert cele mai frumoase din câte există pe această lume, căci Archibald MacLeish poate să depună mărturie, da! e adevărat, "Winter is another country"!).

Atunci când nu se deschide spre un colţişor de lume, de casă, de grădină, de univers ori de stradă, ochiul magicianului se întoarce spre sine în atelierul său. Vădind ambiţia renascentistă nedisimulată a cultului pentru măestrie, d