Lucian Dan Teodorovici era cunoscut până de curând ca un excelent pictor al automatismelor, mentalităţilor şi stereotipiilor care conferă notele distinctive, dar şi pitorescul vieţii în România nesfârşitei tranziţii spre nu se ştie ce. Odată cu apariţia volumului de proză scurtă Celelalte poveşti de dragoste, interesul prozatorului ieşean suferă o mutaţie semnificativă. El nu mai vizează în mod explicit mecanismele sociale, ci ceea ce se întâmplă la nivelul psihicului uman. Altfel spus, în termenii filosofului Mihai Şora, asistăm la o deplasare a focalizării atenţiei autorului de pe axa orizontală, relaţională a existenţei umane, pe cea verticală a profunzimilor sufletului. Fireşte, cele două dimensiuni ale existenţei umane se intersectează şi se intercondiţionează, dar revelaţiile în planul literaturii provin în cazul acestui volum de proză scurtă al lui Lucian Dan Teodorovici aproape exclusiv din zonele de adâncime ale conştiinţei şi ale sufletului.
Scenariul "episoadelor" care alcătuiesc volumul Celelalte poveşti de dragoste este în mare unul tipizat. Ceea ce nu înseamnă însă că vreuna dintre povestiri ar fi lipsită de interes. Dimpotrivă, toate trădează inteligenţă, sensibilitate şi foarte mult har narativ. Personajul narator, optimist, cerebral, perfect adaptat la rigorile vieţii în acest început de mileniu, se află într-o situaţie de viaţă dintre cele mai banale când, din exterior, intervine un element perturbator care-i clatină serios certitudinile şi îl face să-şi pună întrebări la care, în mod normal nu s-ar fi gândit poate niciodată şi, cu siguranţă, nu în acel moment. Totul intră într-un soi de twilight zone în care barierele de comunicare, suspiciunea, umilinţa greu de suportat, frica îl înstrăinează pe protagonist de sine, de cei din jurul său şi chiar de propria familie. Tonul egal cu sine al relatării, naturaleţea luminoasă a stilulu