Pe timpul comuniştilor, fotografiile lui Alexandru Bellu nu ar fi fost nicidecum publicate, pentru că ele ar fi contrazis ostentativ teza că ţăranul român a fost o victimă obidită şi fără speranţă a nemiloasei orânduiri burghezo-moşiereşti, care l-a exploatat fără nici un scrupul pe autorul anonim al baladei Mioriţa, abrutizindu-l şi umilindu-l printr-o nesfârşită foame, mizerie şi muncă brută.
Ca să incheiem cu această perspectivă propagandistică, să notăm faptul că, in anii 70 cu deosebire, au fost produse zeci şi sute de mii de cărţi poştale color (unele comandate chiar unui editor străin, Kruger), de un festivism ţipător, infăţişând ţărani şi ţărance din toate zonele etnogeografice ale ţării cu un zâmbet tâmp lipit pe faţă, purtând costume populare proaspăt scoase de la magazie şi stând cuminţi la poză lângă o casă de la Muzeul Satului, dănţuind ca la Casa de Cultură in mijlocul unui parc sau sunând din bucium pe dealurile de la margine de oraş.
Dimpotrivă, chiar dacă fotografiile făcute de Alexandru Bellu intre 1875 şi 1907 il imbracă pe ţăranul român intr-o aură idilică desăvârşită, mereu in comuniune firească cu natura, ca un purtător demn de ancestrală inţelepciune sau etalând o gingaşă frumuseţe interioară şi un carismatic pitoresc exterior, ele sunt sincere. Nici una dintre fotografii nu este făcută in studio, cu un decor de mucava in spate, dar idealizind realitatea până la pragul neverosimilului, aşa cum bine spunea Dan Popescu, un exeget al artistului, imaginea universului rural oferit de Alexandru Bellu nu are nici o pretenţie de document istoric. Nici tablourile cu peisaje şi scene de la ţară ale lui Nicolae Grigorescu, cu care Bellu a fost foarte bun prieten, nu sunt documente istorice, ci creaţii ale talentului şi sensibilităţii unui artist care a filtrat realitatea prin propria sa personalitate. In cărţile poştale editate de C.
