Pe scena Teatrului Naţional dansează 100 de copii, cu vârste între 10 şi 22 de ani. Sunt îmbrăcaţi în cămăşuţe şi pantaloni de pânză gri, ca nişte pijamăluţe de internat. Cum sar aşa zglobii, jucându-se cu câte o portocală, par scoşi din povestea lui Peter Pan. Sunt în zbor către Neverland.
Deşi n-au mai dansat niciodată, interpretează o bucată grea, "Pasărea de foc" a lui Igor Stravinschi, formând din trupurile lor bucăţi de decor. Pe scenă sunt doar ei, înconjuraţi în nişte lumini magice.
În sală, peste 1.000 de oameni, unii stând pe trepte, pentru că nu-i mai cuprinde Naţionalul. Printre ei, Constantin Bălăceanu Stolnici, Monica Ghiuţă, Vava Ştefănescu, Amalia Enache şi Dragoş Bucurenci. Reprezentanţi ai tuturor generaţiilor. În aer, o tensiune incredibilă şi o emoţie care fac să vibreze respiraţiile.
S-a întâmplat sâmbăta trecută într-un proiect incredibil: primul spectacol de dans comunitar din România. Altfel spus, copii din toate categoriile sociale, unii cu dizabilităţi auditive sau intelectuale, alţii absolvenţi de licee faimoase, s-au antrenat şi au dansat timp de două luni sub îndrumarea a doi coregrafi germani.
Au învăţat din exerciţiu şi simţire că, pe scenă, nu e nici o diferenţă între ei, indiferent de câte haine au acasă în şifonier sau câte telefoane mobile.
Nu s-a inventat încă aparatul care să le măsoare încrederea pe care au dobândit-o după spectacolul ăsta; şi cei favorizaţi, dar şi cei mai puţin norocoşi în viaţă.
La sfârşitul spectacolului, unul dintre băieţii care avea o partitură mai dificilă plângea în hohote. Sala era în urale, se striga "bravo" de mai bine de cinci minute şi el, în faţa publicului, plângea în hohote. Nu ştiu nici acum dacă era din cauza tensiunii spectacolului sau era gândul lui că greşise ceva în timpul reprezentaţiei.
Pasărea de foc este un proiect
