Când eşti sănătos, când totul îţi merge bine, când crezi că necazurile nu te pot atinge, când socoţi că "ziua plecării" e departe şi nu te priveşte, când nu ai nici un fel de probleme sau lipsuri, ei bine atunci pluteşti ca pe un nor frumos, luminos, muzica sferelor o poţi auzi dacă poţi şi vrei s-o asculţi, şi deodată...

Pe Luiza o ştiu de câţiva ani buni. E pictor. Dacă expune pe afară, dacă lucrările ei sunt căutate şi se vând, înseamnă că nu mai e amatoare. Locuieşte pe undeva foarte aproape de ţărmul mării, mai la nord. Ochii ei au ceva din culoarea mării atunci când e liniştită, limpede şi primitoare. Marea n-a inspirat-o în mod special, liniştea ei interioară a făcut-o să aducă pe pânză culori deschise, portret, detalii, peisaj, flori... mai cu seamă au preocupat-o rădăcinile, părţile ascunse, taina nevăzută din prima. O adiere de abur din pământul atât de proaspăt din grădina ei o întâmpina în fiecare dimineaţă de cum deschidea fereastra. Dimineţi vesele pe care le regăsea obligatoriu de la etaj, unde o puteai zări deseori stând în picioare, cu şevaletul într-o mână, privind detaşată sau uneori atât de preocupată de pânza în lucru! Până nu demult a avut mulţi prieteni, prieteni de dincoace de cuvintele laudative la adresa ei sau a tablourilor, prieteni de pus la masă la orice oră din zi sau din noapte, prieteni şi prietene pe care-i primea şi se bucura de ei atunci când îi treceau pragul. Luiza, minunea blondă care a crezut că partea luminoasă a vieţii de care ar fi trebuit să aibă parte mai multă vreme decât i s-a dat mă priveşte acum uşor speriată, slăbită, şi am descoperit în oftatul ei ceva ce m-a înfiorat şi m-a făcut să mă tem.

Am fost prieten şi cu soţul ei, prieten atât cât puteam fi cu el, că nu era uşor... dar asta e altă poveste, neimportantă acum! Împreună, ei au reuşit să-şi facă o casă, apoi o altă casă, un vaporaş (