Dincolo de particularităţile anului electoral există aspecte care explică învolburarea apelor între partenerii sociali în România. A contat enorm în tensionarea acută a relaţiilor încercarea foarte tardivă de a spune lucrurilor pe nu­me: că de ani buni numeroşi cetăţeni trăiesc tot mai mult pe datorie, ţara trăieşte peste mij­loacele ei, că această criză a modificat date esen­­ţiale ale problematicii economice în lume. Sectorul bugetar a cunoscut o creştere masivă a numărului de personal şi a salariilor în ultimii ani, care nu este sustenabilă în raport cu pu­tin­ţe­le economiei. Criza ne-a izbit din plin; plătim şi pentru imprudenţe comise în politica pu­blică. Un accent suplimentar au adăugat pro­mi­­siunile electorale aiuritoare din toamna anului trecut - în timp ce deviza "protejăm salariile şi locurile de muncă", care nu este incomprehensibilă din perspectiva unei datorii mo­rale a statului faţă de cetăţeni, sugera că suntem imuni, socialmente, la impactul crizei. Criza şi imprudenţele din politica economică internă obligă la măsuri severe de corecţii în sa­la­ri­za­rea publică. Aici se combină două operaţiuni foarte delicate: diminuarea relativă (ca ponde­re în PIB), fie ea graduală, pe mai mulţi ani, a fondului de salarizare bugetară cumulată cu reaşezarea raporturilor între salariile categoriilor de bugetari. Avem două "conflicte distri­bu­ţi­onale" care se intersec­tează. Întrucât criza reclamă ajustări (limitări, scă­deri) de venituri, reforma salarizarii se transformă într-o luptă distribuţională între salariaţi, în ansamblu, şi autorităţi. Sindicatele sunt împotriva Guvernului când se opun ajustărilor, limitărilor. În ace­laşi timp, se luptă între ele pentru a obţine coeficienţi cât mai buni. Sunt frapat de o cons­ta­ta­re, pe care am făcut-o şi sâmbata trecută. Nu am sesizat ca între liderii sindicali şi Guvern să opereze o premiză absolut necesară pentr