Dogarii din sudul Olteniei fac şi astăzi butii şi putini din lemn de salcâm care păstrează cel mai bine gustul vinului şi al murăturilor. Toţi oltenii-s de acord: zaibărul nu-i zaibăr dacă n-a stat în butie de lemn. Totuşi, damigeana din sticlă sau bidonul de plastic au pervertit tradiţia locală. În localitatea doljeană Sadova mai sunt aproape o sută de dogari. S-au mai dus dintre cei bătrâni şi au venit din urmă tinerii care le-au fost ucenici.

Tudor Ciocănaru era un puşti de nici 13 ani când punea mâna pe ciocan şi bătea cercul, să-ncingă zdravăn butoiul. Bărbatul şi-a făcut ucenicia la Nica Florea Panduru. Şi nu o lună sau două, ci trei ani, ca să-i fie de căpătâi. Iar după ce s-a ştiut sigur pe meseria învăţată, a început să lucreze acasă.

La un moment dat, a ajuns să aibă vreo 15 ucenici. „Nu ştiam de care să mă atârn“, se amuză nea Tudor. Şi când au venit anii cu CAP-ul, a continuat să fie dogar, că lumea toată avea atunci prin cămări o putină sau un butoi din lemn.

„În doage nu se acreşte vinul, cum se întâmplă cu plasticul, iar murăturile din putină de-apuci o dată să le guşti, îţi plouă-n gură de plăcere ori de câte ori îţi aminteşti de ele”, spune meşterul.

Muncă doar pe timp de vară

Meseria o practică doar sezonier, vreo patru luni pe an, cât e cald afară. Pe la sfârşitul primăverii a făcut un drum la Brezoi, de unde şi-a luat, cu 3.000 de lei, 10 metri cubi de lemn de salcâm. Le-a făcut stivă, a pus în funcţiune maşina de rindeluit (abricul, după cum îi spun meşterii locului) şi, împreună cu nepotul Jigane Stel, s-a pus pe treabă.

Lucrând i-am găsit şi noi. Din drum auzeai bocăniturile ciocanelor, iar când te apropiai, nu te puteai înţelege om cu om. Ei s-au obişnuit. „Măcar de-ar merge afacerea şi ar fi asta singura problemă. Da’ noi le facem şi cui le dăm?“, spune bătr