Spre ruşinea întregii Românii (cu excepţia călăilor, care alcătuiesc elita şmecheriei naţionale), nici după aproape douăzeci de ani nu am aflat, nu am acuzat, nu am declarat oficial, deşi mai toţi le ştim, numele celor care poartă responsabilitatea pentru victimele evenimentelor decembriste. S-au zbătut o vreme pe uscat cîţiva militari în robă de magistrat, cu epoleţi schimbători la culoare (descinzînd, în această investigaţie, pe caii conflictului de interese – căci trebuiau să dovedească fără chef vinovăţia bravei noastre armate populare, strîngătoare de recolte agricole ceauşiste şi ridicătoare de mormane de cadavre de huligani, cărora li se suise democraţia la cap), au fost lansate către public o serie de informaţii sensibile, cu o suspectă slobozenie, fapt ce le-a încadrat automat în specia viciilor de procedură penală, au mai scris articole îndesate – cu ocazia comemorărilor de iarnă repede înecate în ţuică şi mezeluri de sezon – cîte un ziarist rătăcit ori vreun părinte încă plîngîndu-şi copilul asasinat, astfel încît nepăsarea generală a convins organele abilitate să sisteze, pur şi simplu, ancheta. Uite-aşa, ne-am trezit că azi ştim mai puţin decît ne plăcea să credem atunci că ştim sigur. Pentru unii, situaţia devenise apăsător de umilitoare. Văzînd că bombardarea zonelor interesate cu apeluri patetice nu dădea nici măcar roade chircite, în ziua de 3 august, Doru Mărieş, preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie 1989“, a intrat în greva foamei pentru a atrage atenţia lumii civilizate, în an de elecţii prezidenţiale, şi pentru a forţa factorii decizionali să adopte o soluţie pentru reluarea demersului juridic. Zilele treceau şi, după cum fusese lesne de prefigurat, nimic nu se întîmpla. Doru Mărieş galopa către moarte cu aceeaşi naivă exuberanţă şi cu acelaşi sacrificiu dezinteresat ca şi victimele făcăturii decembriste, care doreau libertatea de dragul l