O frumoasă şi generoasă perspectivă se iţeşte pe firmamentul în veşnică alertă al vieţii noastre politice: (re)naşterea Partidului Unic! Constituirea unui Partid Unic, aşa cum a procedat şi regele de tristă amintire Carol al II-lea, nu ar rezolva problemele grave cu care se confruntă economia şi administraţia românească. Ci ar salva doar Tronul actual de la Cotroceni. Nu ar fi un dezastru. Ştim bine, din istoria mai veche şi mai recentă, că românii se mobilizează exemplar doar la necaz şi în faţa nenorocirii, atunci cînd ajung în acel punct de maximă intensitate, lapidar şi concis atins de Caragiale tatăl: „Cuţit os!“. Altfel se ciorovăiesc şi duşmănesc din toată inima şi organele abilitate. Nu ar fi o mare dramă crearea Partidului Unic; am mai trecut prin astfel de situaţii, cînd linguşirea Duduii şi osanalele adresate mîndrei Academiciene întreceau pînă şi închipuirea vajnicilor noştri poeţi de curte. Dar ar mai întîrzia democratizarea şi progresul ţării cu încă o generaţie, două, de sacrificiu. Încercăm să evităm pe cît posibil ironiile, dar faptele şi întîmplările ce ni se livrează cu repeziciune confirmă aproximaţiile noastre analitice. Declaraţiile, intenţiile, dar şi strămutările (sic!) din ultima săptămînă ale mutanţilor noştri politici certifică noua strategie a adunării sub aceeaşi flamură tricolor-europeană a întregii suflări româneşti. Dacă pînă şi UDMR-ul a declarat că nu ar avea nimic împotrivă să colaboreze strîns cu născînda formaţiune politică unică, atunci putem fi mîndri, precum cîndva faimosul unificator Trahanache, că nu vom avea majoritate, ci unanimitate! Vocile vioaie din PD-L, de tipul vicelui Ioan Oltean (tare personajul bistriţean, oţel în cuget şi mătase în simţire pentru sprijinirea noii Case Regale bucureştene), îi incită pe faţă pe unii pesedişti de frunte din inima Ardealului să migreze către partidul care va susţine candidatura