François Guizot (1787-1874) era socotit mare istoric încă de pe vremea cînd bonjuriştii români frecventau universităţile occidentale. Cărţile lui erau lecturi „obligatorii“, la modă. Acest mare protagonist al istoriografiei romantice franceze a rămas, totuşi, de aproximativ un secol şi jumătate încoace, un model părăsit de istoriografia română, şi nici aporturile sale de gînditor politic nu au beneficiat de o receptare mai bună de atunci încoace. Profilul lui de conservator liberal îl recomandă, totuşi, astăzi unei alte receptări, înnoite, în mediile intelectuale româneşti, ajunse la vremea unor somaţii doctrinare clarificatoare. Tipul de liberalism moderat pe care Guizot l-a practicat, ca şi simpatia lui pentru monarhia parlamentară, pacifismul lui pragmatic şi apropierea de Marea Britanie atît în calitate de ministru şi om politic, cît şi în cea de autor de evocări istorice, îşi găsesc similitudini atît printre personalităţile noastre istorice şi culturale din acelaşi secol al XIX-lea – precum Ion Heliade-Rădulescu în Ţara Românească şi Mihail Kogălniceanu în Moldova –, cît şi printre cei care, astăzi, vădesc o compatibilitate cu conservatorismul, admiraţie faţă de Casa Regală şi, nu în ultimul rînd, oricît ar părea acest lucru de paradoxal, solidaritate cu „revoluţia portocalie“. Într-un asemenea context, apariţia unei traduceri fundamentale din moştenirea lăsată de istoric, Istoria civilizaţiei în Europa de la căderea Imperiului Roman pînă la Revoluţia Franceză (Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, traducere de Cristian Preda şi Miruna Tătaru-Cazaban, 272 p.), este mai mult decît o simplă recuperare tardivă. Nu este întîmplător că volumul a apărut într-un proiect finanţat de Fundaţia Concept, de Centrul pentru Dezvoltare Editorială al Institutului pentru o Societate Deschisă din Budapesta şi de Ministerul Francez al Afacerilor Externe şi Ambasada Franţei î