Ne aflăm incă in plin festival. O parte dintre punctele de atracţie au trecut, o altă parte de-abia acum urmează, iar unele (din fericire, puţine) nu s-au mai petrecut (ne referim aici in primul rând la indisponibilitatea de ultim moment a Marthei Argerich, spectaculos inlocuită de Nigel Kennedy).
Am fost deja la zeci de concerte, din toate "seriile", la simfonicele de la Sala Palatului, la cameralele de la Ateneu, am ascultat muzică românească, am ascultat Enescu in contextul capodoperelor secolului XX şi am petrecut din nou clipe cu totul speciale, pe care le vom păstra in memorie cel puţin până la următorul festival.
Enescu rămâne o "probă de foc" pentru străini, s-a văzut şi de această dată, de exemplu Simfonia a II-a in interpretarea Orchestrei del Maggio Musicale Fiorentino dirijată de Roberto Abbado a fost o performanţă, dar a avut o abordare... mai rece, care nu se potriveşte cu maniera in care percepem noi muzica enesciană.
Am petrecut momente plăcute şi in Piaţa Festivalului, unde sute de oameni ascultă muzică clasică, teatru, cu o religiozitate demnă de o autentică sală de spectacol, ignorând claxoanele şi sirenele care se aud prin preajmă.
Depăşind toate aşteptările, cele trei concerte Christian Zacharias - Orchestra de Cameră din Lausanne au fascinat publicul până la ore târzii, cu mult după miezul nopţii, spectatorii neacceptând să-i lase să plece pe muzicienii elveţieni, şi ei incântaţi de reacţia entuziastă pe care am intâlnit-o şi de această dată la Bucureşti. La a treia prezenţă la Festivalul "Enescu", după trei seri Mozart, respectiv trei seri Beethoven, Christian Zacharias vine cu o serie Haydn şi cu o propunere specială de program, alternând evoluţiile orchestrale cu cele camerale, fără nici un fel de idee preconcepută. Aici intr-adevăr trebuie salutată deschiderea de care au dat dovadă organizatorii festivalului, a
