O altă cauză importantă a trecerii doliului într-un plan de penumbră o constituie tehnologizarea accelerată a activităţilor sociale - inclusiv a morţii: "Transgresarea riturilor morţii la scară mare (masacrele războaielor mondiale şi genocidele) figurează printre originile diminuării investiţiei riturilor funerare." (Bacqué, Hanus 2000: 14). E vorba, în fapt, de o violentă şi insistentă "negare a sufletului uman", de acceptarea de către umanitate a tehnicilor disolutorii experimentate în secolul al XIX-lea, prin gândirea lui Nietzsche, şi care au prins corp odată cu triumful doctrinei moderniste. Când individul devine echivalentul unui obiect, când e redus la un număr sau la un simbol, e limpede că tot ceea ce constituise efortul de a menţine a umanului cade înfrânt.
Intrat pe mâna psihiatrilor şi a psihanaliştilor, doliul a fost cercetat mai ales pe dimensiunea sa patologică. Există, fireşte, dolii maladive, boli fizice şi psihice declanşate de dispariţia unei fiinţei dragi. Dar asta nu înseamnă că fenomenul e general şi că doar excesele, excepţiile merită atenţia specialistului. În fapt, e vorba de pierderea caracterului sacru al comunităţii, de negarea importanţei riturilor fondatoare în viaţa indivizilor. Astăzi, investigaţiile unor Van Gennep, Fraser sau Levi-Strauss sunt privite din ce în ce mai mult drept ciudăţenii, şi nu opere ştiinţifice demne de stimă. Memoria nu mai constituie cordonul ce leagă între ele geneaţiile şi comunităţile, ci linia întreruptă de care se agaţă diversele "accidente" ale parcursului individual (vezi în acest sens, Jean-Yves & Marc Tadié, Le sens de la mémoire, cap. V - VIII). Într-o lume în care se moare la spital, e normal ca doliul să aibă chipul unui brancardier anonim.
Furia, vina, regretul, accesele de indignare, depresiile, nostalgia, angoasa, revolta sunt stări care acompaniază de regulă moa