Toată vara am trăit într-o mirare tălâmbă. În mintea mea, cea împăienjenită de criza căreia noi îi lustruim cele mai tari superlative, nu găseam nici o justificare faptului că Real Madrid a cheltuit într-un singur sezon şi în perioadă de restrişte peste un sfert de miliard de euro pe transferuri. Marţi seară, când Real a debutat în Liga Campionilor, mi-am dat seama cât de neghiob eram eu în raport cu băieţii ăia care ştiau să cheltuiască pentru a câştiga. Cât de neghiob eram eu, cel care construiam din umilinţă statuie sutei de lei în timp ce alţii jonglau în piaţă cu sutele de milioane de euro. Marţi seară, Realul din Madrid - cu Xabi Alonso, cu Kaka şi cu Cristiano Ronaldo pe teren - cutreiera cu mare dezinvoltură prin bogăţiile fotbalului, îngenunchindu-i pe ucenicii de la FC Zürich. Îngenunchindu-i pe elveţieni şi aruncându-ne pe noi în deruta altei mirări, în deruta altei întrebări fără răspuns: De ce nu seamănă fotbalul cu fotbalul? Pentru că ceea ce am văzut eu marţi seară la televizor părea să nu aibă nimic comun cu reziduurile rămase-n memorie după etapa de campionat care a premers debutului echipelor româneşti în actuala ediţie a cupelor europene. Un rezumat al celor mai tari faze dintr-o întreagă etapă a campionatului nostru nu cred că ar reuşi să egaleze nici cel puţin minutele de prelungire ale meciului FC Zürich - Real Madrid. Acele minute în care Realul, deşi îşi asigurase victoria, a avut generozitatea să mai înscrie de două ori, doar pentru ca festinului să nu-i lipsească şi un delicios desert.

Lecţia Realului a sedat chiar şi palida doză de optimism cu care românii aşteptau a doua seară a Ligii Campionilor, seară în care urma să-şi facă debutul în competiţie Unirea Urziceni. FC Sevilla nu putea face împrumuturi artificiale din gloria Realului sau din cea a Barcelonei. Dar o echipă care se antrenează în campionat cu granzii Europei putea f