De când mă ştiu am fost impresionat de Godzilla, m-am înfiorat la vederea creaturilor din "Alien" şi "Predator", m-am simţit tulburat de personajele negative din "Star Trek". Asta ca să nu mai pomenesc emoţiile provocate de creaturile cu ochi de insectă din SF-ul anilor '50, celebrii BEM, sau de atât de discutabilii locuitori din Loch Ness, Seljork, Van şi atâtea alte adrese situate la limita incertă dintre ştiinţă sau pseudoştiinţă, şi ficţiune.
Dar ce este de fapt un monstru? Există definiţii acceptabile? Oare ne putem mulţumi cu cea care spune că monstrul este o creatură legendară, prezentă doar în ficţiune? Cred că nu. Cuvântul "monstru" îşi are originea în limba latină, unde are înţelesul de "prevestire", "semn rău" şi este înrudit cu verbul "monere" (a avertiza) şi cu noţiunea de "miracol". Dacă nu ne mulţumim cu etimologia şi facem apel şi la alte domenii ale ştiinţei, vom ajunge la concluzia că un monstru reprezintă o excepţie foarte gravă de la regulile unui anumit ecosistem.
O persoană la care ne referim ca la "un monstru" ar trebui să fie excepţional de rea, grotescă, nepăsătoare, sociopată şi/sau sadică. Monstrul este rău şi nedrept, amoral, hidos, o gravă eroare a naturii.
În literatură, începând cu Odiseea lui Homer, monştrii sunt recrutaţi din mitologie - sirene, ciclopi, Scylla şi Caribda - şi reprezintă obstacole pe care le va învinge inteligenţa şi viclenia lui Ulise. De-a lungul timpului, ei vor juca rolul de duşmani cruzi şi nemiloşi, înfrânţi de eroul ajutat de sfătuitorii maturi şi înţelepţi. Aşa se întâmplă cu Grendel şi Jabberwocky, Zmeul Zmeilor şi rudele sale din neamul dragonilor, Pasărea Morţii şi Kaşcei Nemuritorul.
Vremurile noastre oferă o recoltă substanţială de personaje monstruoase, atât în literatură, cât şi în realitate. Dacă încercăm să ne păstrăm în domeniul ficţiunii este neapăr