Demiterea lui Cristiano Bergodi de la Steaua este un fapt. Aproape banal. Semnificaţiile acestei demiteri, motivarea ei şi maniera în care s-a procedat au generat însă o amplă dezbatere naţională. O dezbatere numai bună pentru a diagnostica starea fotbalului la români, dar şi stadiul de alterare al unor pacienţi implicaţi nefast în fenomen.
În copilărie şi în tinereţe am văzut o mulţime de documentare şi de lungmetraje artistice despre cel de-al doilea război mondial şi, normal, despre alchimia dementă a modelului dictatorial întruchipat de Adolf Hitler. Din lecţia dură a istoriei am învăţat să definim şi să evităm, atât cât ne este putinţa, unul dintre marile pericole care ameninţă umanitatea. În rest, trecerea timpului a produs efecte. Amănuntele de coloratură au dispărut din memorie. Cu o singură excepţie. Fabulosul rol realizat de Charlie Chaplin, interpretându-l pe Hitler, în filmul "Dictatorul". Am citit undeva că, după vizionarea filmului, Milos Forman a declarat că s-a simţit eliberat spiritual după ce a văzut cum un om atât de mic, simbolic vorbind, a fost capabil să distrugă imaginea unui nebun care terorizase lumea.
Fuhrerul şi-a trăit traiul. Este deja înmormântat în negura istoriei. Şi Chaplin şi-a făcut datoria desenând cu un talent de excepţie ironiile amare ale vieţii. Am rămas noi să ne trăim prezentul pe care-l merităm. Noi, cei incapabili să reacţionăm sever şi cuviincios în faţa unor exerciţii dictatoriale de un primitivism fără cusur.
Adolfiţă din Ghencea nu are nici pe departe aplombul înaintaşilor însemnaţi cronic de instincte dictatoriale. Jucăria pe care el o persecută nu are graniţe mondiale. Nici măcar graniţe naţionale. Este doar un biet club de fotbal, pe numele său Steaua. Bergodi i-a stat în cale micului dictator tocmai atunci când acesta voia să-şi verse găletuşa doldora de lături competente în vesti