Odată ratificat, Tratatul de la Lisabona va oferi UE un serviciu de relaţii externe, dar forma exactă a acestuia nu a fost încă stabilită, iar comentatorii se tem că simpla reformă instituţională nu va garanta o poziţie coerentă şi eficientă a unei Europe cu 27 de state membre şi tot atâtea interese. Sursa: AP Photo
Întrebarea adresată la un moment dat de Henry Kissinger -„ pe cine sun dacă vreau să vorbesc cu Europa?” - nu are un răspuns simplu. La nivel de intenţie, serviciul de relaţii externe al UE ar trebui să facă din Europa una dintre cele mai importante diplomaţii din lume, alături de SUA şi China. Concret, el va unifica cele două funcţii importante cu competenţe în politică externă şi de securitate: cea de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate Comună şi cea de Comisar European pentru Relaţii Externe.
Serviciul va avea o armată de diplomaţi care vor proveni din statele membre. Ministrul român de externe, Cristian Diaconescu, a declarat, la începutul lunii, că a început deja un proces de selecţie pentru diplomaţii care vor reprezenta ţara în acest serviciu.
Reprezentantul Comisiei UE la Shanghai, Serge Abou, spune pentru „EUObserver” că serviciul diplomatic va facilita unificarea poziţiei celor 27. Comentatorul think-tankului „Consiliul European pentru Relaţii Externe”, Daniel Korski, observă însă că instituţia nu garantează o politică externă proactivă şi eficientă. O astfel de politică e apanajul marilor state membre, nu al celor mici, care au interese regionale, experienţă internaţională redusă şi contribuie la ineficienţa UE, crede Korski.
O „cedare” a competenţelor către cei mari nu e însă ceea ce-şi doresc micile state membre. Unii eurodeputaţi s-au arătat îngrijoraţi de o asemenea perspectivă. În context, probleme de orgoliu ar putea apărea şi la constituirea corpului diplomatic.
