Am colindat nenumărate oraşe şi metropole, dar în toate am trăit în secret o anume dezamăgire, pentru că nicăieri n-am găsit, fie şi într-o formulă imperfectă, ceea ce Brăila natală oferea la modul perfect: un Centru al urbei cu grădină publică şi ceas. Un careu de clădiri în mijlocul căruia, de oriunde ai fi venit, ştiai că ai ajuns unde trebuia.
Avea fiecare, în Centrul Brăilei, exact ce căuta: bancă, teatru, restaurant, librărire, muzeu, biserică, statuie, bănci, flori, copaci şi doamne elegante ieşite la plimbare. La vârsta la care am conştientizat pentru prima oară că mersul cu mama şi tata în Centru era o manifestare mondenă, care despărţea nişte lumi, am conştientizat şi rolul pe care aveau să-l joace în viaţa mea savarinele.
Pe atunci în Centru mai funcţiona şi o cofetărie, care, spre deosebire de celelalte cofetării din oraş, avea o vitrină, iar în vitrină, în prim-plan, se răsfăţa o tavă mare cu savarine.
Puţine sunt prăjiturile care să facă, de la prima vedere, un efect asupra copiilor atât de categoric, încât, indiferent de dulciurile de care au parte ulterior, savarina să rămână în memorie într-un compartiment privilegiat, împreună cu prima dragoste. Ca să nu mai spun că savarinele ovale, la modă atunci, cu tăietura lor generoasă, din care se revărsa cu măsură frişca învolburată şi albă, aveau şi un subtil apropo erotic.
Nu insist asupra acestui lucru, pentru că la opt, zece ani pentru băieţi mai ales, sugestiile erotice pot apărea de unde nu te aştepţi, chiar şi dintr-o savarină. În relaţia mea de lungă durată cu savarinele, am avut întotdeauna un element definitoriu: preţul. Prima savarină pe care am mâncat-o într-o cofetărie adevărată, "aia din Centru", costa 65 de bani. După moartea lui Stalin, în 1953, preţul savarinei a crescut ameţitor la 1 leu şi 15 bani.
De aceea l-am urât pe Stalin mai
