„Ştii cu cine m-am întîlnit azi?“, ne întreba, radioasă, bunică-mea, după vreo ieşire în oraş, la cumpărături. „Ei, nu ne fierbe, cu cine?“ „Cu Mircea Albulescu“, lăsa ea, triumfătoare. „Cînd eu intram pe Lipscani, el tocmai ieşea din magazinul de pantofi de pe colţ.“ Exact la fel mi s-a întîmplat şi mie, la Festival, duminică seara, la Zacharias. M-am întîlnit cu ministrul Paleologu: cînd eu ieşeam din toaletă, el intra; ştiţi culoarul acela îngust, în „L“, de la Ateneu: acolo s-a-ntîmplat. Am mers şi luni, de la ora 17.00, la recitalul de vioară şi pian, eram plin de speranţă. N-a fost să fie, nu ne-am mai întîlnit. Dar tot m-am bucurat, a fost muzică bună. Nu-i vorbă, în seara dinainte l-am şi ascultat glăsuind în franceză (impecabilă, recunosc cu invidie) şi făcînd bănculeţe, nu de cel mai bun gust, înainte de a-l decora pe Zacharias. Una peste alta, mi-a produs o uşoară jenă lejeritatea pe care o afecta, omul părea puţin nelalocul lui – nu pentru entertainment e plătit. Cred că poartă o pălărie încă prea mare. Dar, cum bunică-mea mă îndopa şi la douăzeci şi cinci de ani, decretînd că sînt „în creştere“, poate spera şi el că e încă în creştere şi că, dacă i se dă timp, va ajunge chiar să-şi dea pălăria la lărgit. Şi-uite-aşa, oricît aş vrea să uit, oricît aş da-o pe souvenirs d’enfance, oricît aş evada individualist, ba chiar intimist, în lumea artei, realitatea bicisnică dă buzna peste mine şi-mi aduce aminte că iar vin alegerile, iar trebuie să votez şi iar nu ştiu cu cine. Tot e bine că m-am convins că trebuie să votez. Nu-i înţeleg defel pe toţi scîrbiţii (scîrba le-o înţeleg, rezolvarea nu) care promit că vor absenta: toţi, oameni inteligenţi, sînt antipesede, antipereme, dar acceptă să le dea ăstora pe tavă ţara, ei nemaisuportînd să se mînjească. Fie. Eu mă duc. Dar pentru cine? Acuma, să nu-ţi placă Băsescu nu-i greu, nu cere multă sforţare intelec