Scrisă în 1947, piesa Toţi fiii mei a lui Arthur Miller ajunge relativ repede pe scena teatrului românesc, în 1948, regizată de Dinu Negreanu, cu George Calboreanu şi Aura Buzescu în rolurile soţilor Keller. Toţi fiii mei apărea pe fondul unei realităţi în care vechile valori deveniseră anacronice, distruse iremediabil de evenimentele din războiul abia încheiat. Piesa lui Miller continuă, de fapt, o linie trasată puternic încă din literatura epocii interbelice, perioadă cînd iluzia unei coerenţe a lumii începe să se destrame iremediabil şi cînd scriitorii, martori la ciocnirea violentă dintre două lumi total diferite, vor deveni ceea ce Gertrude Stein numea „generaţia pierdută“, rătăcind sub semnul pierderii reperelor şi a certitudinii că există, dincolo de toate destrămările, o coerenţă care va duce, în final, la un centru. Dacă pentru timpul respectiv, piesa lui Miller punea probleme de o actualitate dureroasă, anunţînd, încă o dată, prin tragedia familiei Keller, moartea definitivă a mult rîvnitului vis american, s-ar putea pune întrebarea dacă această „morality tale“ mai poate rezona în sensibilitatea contemporană. Un răspuns negativ nu s-ar justifica atît de uşor: în definitiv, coordonatele lumii actuale poartă încă semnele lăsate de evenimentele petrecute la mijlocul secolului trecut. Adevărul, Dreptatea, Justiţia, Familia devin simple cuvinte, vidate de sensul ce reuşise, timp de secole, să impună respect, şi, în acelaşi timp, să ofere siguranţă. A avea curajul să îţi asumi vina rămîne singura demnitate a fiinţei umane, ajunse într-un stadiu de confuzie absolută. În anul 2009, piesa lui Arthur Miller îşi păstrează aceeaşi prospeţime a ideilor şi aceeaşi forţă de a impune o reanalizare a schimbărilor produse, în ultimii zeci de ani, atît în paradigma socială, cît şi în cea a individualului. Montarea din acest an, care deschide stagiunea la TNB şi care