Gino Iorgulescu a fost primul conducător de club care a introdus în meniul fotbalului românesc specialitatea numită antrenor italian. La FC Naţional.

Era pe vremea sărăciei în fotbal şi a preţurilor mici. Nici măcar şpăgile nu-şi luaseră cine ştie ce avânt. Se mergea pe barter. Pe reciprocităţi. Iar Gino nu se decupa în vreun fel din peisaj. Nu făcea excepţie de la regulă. Nu era nici el vreun ajuns care să-şi permită fiţe cosmopolite. Dimpotrivă, făcuse din sărăcie o fudulie de bici care, pe deasupra, mai şi pocnea. Spuneam cândva că Gino Iorgulescu a fost cu adevărat singurul preşedinte jucător pe care l-am cunoscut şi nici la ora actuală nu ştiu să fi apărut altcineva care să-l egaleze în respectiva calitate. Ei bine, în acele condiţii şi în acele vremuri, când fotbalul nostru abia de se mai cârpea cu ceva albanezi sau fraţi moldoveni fugăriţi de-acasă de sărăcie, Gino a părut pur şi simplu un excentric atunci când a importat macaronari pentru postul de antrenor. Părea excentric, dar nu era, de fapt, decât un tip chivernisit. Poate chiar chitros. Cumpăra pe bani foarte puţini, poate mai puţini decât ar fi pretins un românaş de-al nostru, serviciile unor indivizi glorioşi ca fotbalişti, dar neînţărcaţi în ale antrenoratului. Abia la FC Naţional, după ce parcurgeau manualul practic marca Gino Iorgulescu, obţineau şi ei drept de meserie fără obligaţia de a fi supravegheaţi de părinţi.

Reţeta antrenorilor italieni a dat rezultate la FC Naţional. Modelul a fost repede preluat şi de alte cluburi. Numai că, după cum spuneam, nu peste tot poţi găsi conducători de teapa lui Gino Iorgulescu, conducători capabili să deseneze traseul succesului pe înţelesul împrumutaţilor în meserie. Walter Zenga, ca să dau un singur exemplu, deşi a pilotat la Steaua şi la Dinamo motoare cu mult mai puternice decât cel de la FC naţional, a clacat cu succes. Avându-