Aflu săptămîna trecută că e festival de film la Sighişoara. „Încă unul“, îmi spun şi trec mai departe. Însă gîndul că nu mai fusesem la Sighişoara îi dă ghes inimii şi-mi declar participarea. Încep apoi remuşcările: va trebui să scriu despre festival, să prezint obiectiv desfăşurarea, să vorbesc cu oamenii, să leg noi cunoştinţe – pe scurt, să fac o muncă de reporter pe care n-o mai făcusem niciodată şi să ies din toropeala zilnică. Mă simt apăsat de responsabilitate. Sighişoara devine o nebuloasă care-mi provoacă deja o mare nelinişte. Cu astfel de sentimente mă urc în trenul de joi şi-o pornesc oarecum abătut spre cetatea medievală. Cele ce urmează nu sînt decît transcrierea subiectivă a unor impresii, jurnalul unei călătorii spre timpul trecut al cetăţii care priveşte spre viitor prin obiectivul aparatului de filmat. Joi, prima zi Ca întotdeauna, ajung din timp în Gara de Nord pentru a avea ceva răgaz să-i urmăresc pe călătorii grăbiţi şi agasaţi de privirile tipilor dubioşi care populează gara. Mă arunc în mulţime şi mă simt un călător, purtat cum sînt de ghionturi şi îndemnuri greu de reprodus. Ajung în cele din urmă la liman şi mă aşez în compartimentul gol. Dar liniştea nu durează prea mult, căci sînt invadat îndată de două doamne guralive şi atotştiutoare, garnisite de un domn aşijderea atotştiutor. Lor li se adaugă doi martori tăcuţi, un cuplu care suferă şi el sub grindina vorbelor. Şi aşa începe jocul de ping-pong al cuvintelor peste paginile cărţii deschise aşezate pe genunchii mei. Îi privesc năucit, mai citesc un cuvînt, pierd sensul, sensuri noi se adaugă celor citite, altele celor auzite, creîndu-se astfel un haos semantic ce te face să regreţi că omului i-a fost dat să grăiască. Ajungem. Sînt întîmpinat de Irina Scut, coordonatorul evenimentului, prietenoasă şi gentilă, care îmi îndulceşte regretele apăsătoare de pînă atunci. Îl culegem din ga