Cât timp evoluţia Rusiei îngrijorează, orice concesie făcută Moscovei e prost văzută în estul Europei.
Barack Obama nu a arătat niciodată entuziasm faţă de planul predecesorului său de a instala un scut antirachetă în Polonia şi Cehia. Circulă legenda că, la vremea campaniei, un consilier de-al său, s-ar fi exprimat astfel: e un sistem care nu va funcţiona, menit să contracareze o ameninţare inexistentă, finanţat din bani pe care nu-i avem.
Din punct de vedere tehnic, sistemul nu era convingător. Urma să mai fie testat şi perfecţionat. Iar în privinţa finanţelor, sigur că, la vreme de criză, nu mai putea fi prioritar.
Cât priveşte ameninţarea pe care trebuia să o contracareze, SUA dădeau asigurări Rusiei că e vorba de preîntâmpinarea unui atac cu rachete intercontinentale al unui stat imprevizibil, se înţelege Iranul. Dar dacă rostul sistemului era să ne apere de Iran, cât de probabil este un atac iranian asupra Europei?
Guvernele ţărilor alese să găzduiască sistemul, l-au acceptat cu gândul mai mult la Rusia decât la Iran. Polonia, unde urmau să fie amplasate cele zece interceptoare, considera că prezenţa unor militari americani pe solul ei, ar fi reprezentat o garanţie suplimentară în cazul izbucnirii unei crize internaţionale. Scutul dobândise astfel mai mult o semnificaţie politică.
Ce spune administraţia Obama? Previziunile, potrivit cărora Iranul era pe punctul să se doteze cu rachete intercontinentale capabile să transporte o încărcătură nucleară, nu s-au adeverit. În schimb s-a constatat că Iranul a perfecţionat rachete cu rază de acţiune medie sau scurtă, cu care ar poate ataca trupele americane din Orientul Mijlociu sau aliaţii SUA din zonă. Racheta Sejil-2 cu combustibil solid (adică mai uşor de transportat) bate la 1200 de kilometri, deci până în Israel.
În consecinţă, noua adm
