Datorită unui interes accentuat pe care l-a stîrnit opera lor culturală postbelică, în cîteva dintre cazuri, aceasta avînd un impact internaţional, membrii generaţiei ’27 se bucură de o bună receptare şi în sfera contribuţiilor lor de tinereţe, a aportului la cultura interbelică. Poate părea chiar ciudat că avem deja monografii Noica şi Vulcănescu, Steinhardt şi Sebastian, dar stăm destul de rău cu receptarea lui D. Gusti, creator de şcoală, cel puţin la fel de important ca Nae Ionescu (magistrul recunoscut al tinerilor rebeli despre care vorbesc aici) ori C. Rădulescu-Motru, iniţial apropiat şi susţinător al lui Nae şi personalitate filozofică de mare complexitate a primei jumătăţi a secolului al XX-lea în România. Iar dintre congenerii lor, H.H. Stahl şi C.C. Giurescu, în pofida faptului că au lăsat în urma lor înfăptuiri substanţiale, întîrzie încă să beneficieze de receptarea pe care ar merita-o, oricîte nuanţări ar presupune aceasta. Datorită acestei împrejurări, în anumite discuţii publice, voga tinerilor interbelici tinde să se arate puţin supralicitată, dar faptul ar putea fi doar un „efect de lectură“. De aceea, apariţia unor noi lucrări de analiză pe seama lor merită întîmpinată ca şansă a unui spor de cunoaştere, mai ales atunci cînd encomiastica şi înflăcărarea lasă loc cîntăririi metodice a diverselor aspecte pe care le poate suscita o astfel de discuţie. Monografia lui Mugur Voloş, Filosofia social-politică a generaţiei ’27. Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran (Oradea, Biblioteca Revistei Familia, 2008, 236 p.), este o tentativă mai puţin sonoră şi mai aşezată de a situa atent tendinţele aşa-zicînd ideologice ale gîndirii unui grup de mînuitori ai penei eseistice de primă mînă, foarte promiţători la data scrierii primelor lor contribuţii, aflaţi în plină ebuliţie. Spiritul care îl animă pe autor este acela al monogra