Vineri, 12 septembrie 2008, când am scris entuziast în acest colţ de pagină despre cel dintâi volum din trilogia suedezului Stieg Larsson „Millenium (Bărbaţi care urăsc femeile)”, câţiva amici cu ştaif academic m-au ironizat pentru elanul excesiv de care, vezi Doamne, criticul literar serios trebuie cu orice preţ să se ferească atunci când e vorba despre „genuri minore” precum romanul poliţist. M-am revoltat. Sursa: Sorin Antonescu

Lasă - le-am replicat - că, orice s-ar spune, cel mai vândut autor din lume este Agatha Christie, însă genul cu pricina a dat scriitori de prim rang (Agatha, Doyle, Simenon, Chandler, Le Carré, Chase ş.a.) desăvârşiţi arhitecţi de lumi, atmosferă, ploturi ameţitoare şi personaje memorabile. Între Jean Valjean şi comisarul Maigret, de pildă, nu este nicio diferenţă de consistenţă, mesaj şi forţă percutantă.

Pe de altă parte, când ai de-a face cu un scriitor adevărat, şi nu cu un făcător de butaforii efemere, intriga poliţistă - inclusiv suspansul cel mai teribil - trec încet pe planul doi. Ceea ce ajunge să primeze sunt, ca în toată literatura mare dintotdeauna, omenescul, psihologia, ţesătura afectivă, reflexivul, imaginea epocii, teza morală.

Ei bine, Stieg Larsson intră direct în constelaţia numelor citate mai sus. Nu este doar un extraordinar autor de „policier” (cu un ritm narativ demenţial, un carusel evenimenţial aiuritor, suspans năucitor şi personaje fascinante), dar un scriitor de savuros rafinament psihologic.

La fix un an după primul volum, iată că Elena-Maria Morogan încheie strălucitor traducerea trilogiei de două mii de pagini apărută la Editura Trei.

„Castelul din nori s-a sfărâmat” continuă finalul atroce din „Millenium 2 (Fata care s-a jucat cu focul)”, cu halucinanta Lisbeth Salander împuşcată în cap, în şold şi în umăr, cu tatăl asasin, fost agent GRU trecu