Fatalitate: cel mai cunoscut violoncelist din lume, Yo-Yo Ma, a încheiat, acum o săptămână, concertul de la Opera din Bucureşti cu o piesă folclorică românească intitulată... „Turceasca”.
Rafturile cu muzică românească de la HMV sau Virgin cuprind Taraful din Clejani, Fanfarele Ciocârlia şi Mahala Rai Banda. Cum stăm cu brandul de ţară şi sângele de roman?
Melomanii rafinaţi şiau dorit poate ca Yo-Yo Ma să cânte mai mult şi mai european la concertul de acum o săptămână, când acesta a preferat să-i „împingă în faţă” pe ceilalţi membri ai ansamblului Drumul Mătăsii, de la indianul Sandeep Das (tabla) la chinezoaica Wu Man (pipa, un fel de lăută chinezească).
De fapt, despre asta a fost vorba: un proiect pedagogic, care urmăreşte să reconstituie sonor ruta comercială care a reprezentat prima „globalizare” din istoria omenirii. Din nou, ce legătură are asta cu brandul de ţară al României?
Muzica din Suita „Drumul Mătăsii”, cea care a deschis concertul ansamblului cu acelaşi nume, a sunat pe-alocuri foarte „de-aici”. De fapt, „Vals arăbesc” al lui Rabih Abu Khalil, „Kayhan Kalhor” sau „Saidi Swing” au un parfum de Asia Mică şi Levant înrudit cu „usturoiata scorţişoară” a manelelor. La care noi strâmbăm din nas, pe motiv că e un gen de fuziune balcanică, cu elemente turceşti, ţigăneşti şi din alte zone.
Nu cumva acesta e substratul comun, genul proxim, dincolo de occidentalizarea noastră de la „pasiopt”? Enescu şi Porumbescu şi-au construit renumele preluând teme, moduri şi alte specificităţi populare, la fel ca Bartok sau Liszt. A fost numai patriotism sau estetica lucidă a unor talente organice, care şiau dat seama că nu pot fi altceva decât sunt? Mai la vale în programul lui Yo-Yo Ma şi al colegilor săi, cântecele de liturghie siriană sunt din acelaşi spaţiu sonor (fără centru şi limite, spunea McLuhan) cu
