Antonio Momoc este lector doctor la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti. În 1989 era în clasa a VI-a B şi avea 12 ani.
"Distracţia principală a mea şi a colegilor de la Şcoala 58 din Bucureşti era să rămânem după ore să ne prefacem cum cântam la un «pian» pe care îl desenase un coleg pe ultima bancă din clasă. Tatăl băiatului care desenase pianul cânta într-o fanfară militară şi colegul nostru ştia chitară şi pian. El era sufletul tuturor petrecerilor. Îşi căra chitara şi pe Stadionul «23 August», actual «Lia Manoliu» la repetiţiile la care noi, pionierii, eram instruiţi înaintea zilelor de sărbătoare (de 1 mai sau de 23 August) să facem litere din corpurile noastre.
La 15 septembrie, după deschiderea noului an şcolar, după ce am făcut careul, după discursul mobilizator al directoarei şi după cântarea imnului de stat, ne-au dat drumul mai devreme de la ore. Eu şi alţi trei colegi am rămas în clasă, la distracţia noastră preferată: cântatul la pianul desenat pe bancă. Colegul muzician nu-şi putea aduce chitara la şcoală, pentru că i-o puteau confisca tovarăşii învăţători. În timp ce cântăreţul se prefăcea că apasă pe clapele desenate pe ultima bancă, colegii mei, purtaţi de cântecele patriotice îngânate, s-au urcat pe catedră, la cele două tablouri de pe peretele din faţa clasei.
Erau două tablouri mai mici cu stema ţării şi cu tricolorul poziţionate la mică distanţă în stânga şi în dreapta tabloului lui Nicolae Ceauşescu. Colegii mei le-au întors cu capul în jos. Apoi, le-am dat o mână de ajutor când au trecut la tabloul «conducătorului iubit». Împreună am întors tabloul cu Ceauşescu, mereu tânăr, cu faţa la perete. Ştiu că ne-am distrat foarte tare şi nu vedeam un gest de revoltă în asta. Ne amuzam, fără să încărcăm simbolic sau ideologic jocul/joaca noastră.
A doua
