Nu m-am întâlnit niciodată cu aceste fabuloase creaturi. Ele nu sunt decât rodul unei conversaţii între doi eroi (Ă) de bandă desenată, un motan şi un copil care se joacă cu modele de dinozauri şi de nave spaţiale. Copilul, un băieţel pe care l-aş defini ca zburdalnic, dar care probabil întruneşte destule criterii ale diagnosticului de hiperactivitate, se întreabă ce e mai valoros, dinozaurul sau racheta. Iar motanul îi răspunde simplu, un dinozaur la comenzile unei rachete!
Scena de mai sus, descoperită într-o colecţie de ziare vechi care îşi aştepta rândul la reciclare, conţine germenele unor idei care s-au repetat mereu de-a lungul istoriei cercetării spaţiului. Să zicem că are cineva o idee de rachetă, navă cosmică sau aşa ceva şi vrea să o facă infinit mai valoroasă împreunând-o cu altă idee de rachetă, de navă spaţială, orice.
Vrem să explorăm sateliţii lui Jupiter? Vom combina cele mai puternice motoare ionice cu cel mai mare reactor nuclear şi le vom plasa pe o rachetă imensă. Superb. Dar, fără îndoială, este foarte costisitor şi va întări lista proiectelor nerealizabile.
Fără îndoială, cercetarea spaţiului îşi are rădăcinile în proza ştiinţifico-fantastică. Ar fi însă cazul să recunoaştem că multe dintre cele mai stupide idei şi cele mai catastrofale soluţii tehnologice au apărut alături de germenii viitorului.
Unele dintre aceste prostii (nu, nu e cazul să folosim cuvinte mai blânde) s-au dovedit a fi deosebit de persistente. Nimeni nu ştie de ce, nimeni nu a propus vreo soluţie realistă, nimeni nu a explicat ce avem de făcut, dar încă se vorbeşte despre folosirea energiei solare în zborurile spaţiale de lungă durată. Departe de Soare...
Un exemplu de asemenea inepţie apare pe coperta din iulie 1955 a faimoasei reviste Galaxy Science Fiction. Ilustratorul Mel Hunter ne oferă o imagine în care un imen
