I-am întins profesorului Mihai Lucan de la Cluj umila carte ce-mi poartă semnătura. Cu câteva zile în urmă, eminentul chirurg îi redase soţului meu şansa la o viaţă sănătoasă şi am ţinut să-i ofer acest semn, atât de mărunt, al preţuirii mele. Mă gândisem mult ce să-i scriu pe pagina pe care autorii fac dedicaţii. Îmi răsunau în minte clişee banale, atât de rulate, cu ani în urmă, de către invitaţii emisiunii mele de atunci, veniţi să-şi exprime în direct gratitudinea faţă de salvatorii lor. Am fugit toată viaţa de banalităţi, drept care am vrut să găsesc ceva original, care să exprime ceea ce simţeam pentru profesorul Lucan...
Mi-am dat însă seama că, în asemenea situaţii, niciun cuvânt, oricât de bine ticluit, nu poate îmbrăca întru totul recunoştinţa muritorului de rând în faţa unor asemenea gesturi extraordinare. Atunci am scris ceva de genul: „Toată preţuirea autoarei, domnului profesor Mihai Lucan, un om deosebit, pe care România îl va merita, poate, cândva”. Urma semnătura mea jucăuşă. A privit amuzat cartea şi a promis că le-o va citi celor trei nepoţei ai săi. După care s-a întristat citind dedicaţia. ”Era mai bine dacă nu scriai «cândva»”, mi-a spus profesorul.
Cred cu tărie că mai există, încă, printre noi oameni pe care, din păcate, România nu-i merită. Este, de fapt, o mai veche deziluzie de-a mea, pe care o târăsc după mine de ani buni, legată de soarta oamenilor de geniu într-o ţară care a uitat să-şi preţuiască adevăratele valori. Profesorul mi-a ascultat explicaţiile şi nu a mai comentat. A oftat doar, apropiindu-se de patul lui Victor şi începându-şi consultul. L-am urmărit în tăcere.
La plecarea din rezerva de spital, profesorul Lucan şi-a întors către mine ochii trişti: „Din păcate, nu cred că se va mai schimba ceva, vreodată, în România.” Uşa rezervei s-a închis, iar dincolo de ea am rămas eu, Victor,
