Până în 1987, când am terminat facultatea, am trăit istoria cu inconştienţă şi dezinvoltură. Mă uitam la ea, vorba unuia dintre plutonierii alcoolizaţi ai regimentului meu, "ca cioara la proiectil". Ştiam că există un regim care punea pâinea pe cartelă, tăia lumina şi apa caldă şi îi făcea pe părinţi mei să stea ore întregi la cozi interminabile, iar pe tatăl meu îl făcuse "procurator", adică aducător de alimente, dar pe mine mă durea în cot. Parcă era vorba despre găinile din Bangladesh!
Aveam prieteni, femei de iubit, cărţi de citit, iar când nu-mi ajungeau banii din vânzarea cartelei săpam gropi în cimitir. O groapă - 600 de lei! Seara mă urcam cu picioarele pe masă şi strigam: "Trăiască morţii, moară viii!", şi tot palierul de la cămin ştia că "a mai îngropat Miclea pe unu" şi dă de băut. "Nu eu, băă, le ziceam, mortu' vă dă de băut! Un pic de respect." Tipii se ridicau în picioare pe paturile-bărci în care dormeam în internat şi strigau în cor: "Trăiască morţii, moară viii!". "Aaamiin, cântam eu ca un popă. Veniţi să vă dea tata nişte paus!..." Şi alcoolul, ca ţiparul, se scurgea în sângele nostru nebun de atâta tinereţe.
Ştii, trăiam dincolo de bine şi de rău. Mă uitam la profesorii mei: erau tot mai îngrijoraţi şi mai reţinuţi în exprimări, unii resemnaţi, alţii refugiaţi în alcool. Iar noi, în vremea asta ţopăiam veseli pe acoperişurile iadului! N-aveam nici o conştiinţă politică; asta era o noţiune pe care o învăţasem la socialismul ştiinţific şi o îngropasem acolo. Problemele noastre erau altele: Cine mai face un chef? Cum o cheamă pe gagica aia bună?
Cine-mi ia un curs azi? Dar voi unde mergeţi sâmbătă? Tu ce-ai priceput, bă, din filmele lui Tarkovsky? Cine-mi dă nişte bani împrumut? Dezbracă-te, că nu-ţi fac nimic...
Până am terminat şcoala m-a durut în cot de socialism. Eu eram vesel şi destrăbălat, iar
