Are 21 de ani. Şi este de o "insolenţă" fără margini. Deşi se numeşte Ana, nu vrea să se lase zidită în construcţia la care lucrează profesorii săi. Aceşti meşteri Manole construiesc sau ar trebui să construiască oameni. Câteodată ies din mâinile lor adevărate catedrale. Ana nu visează să ajungă om-catedrală, ci doar o bună juristă. Numai că unii dintre constructori se încăpăţânează să creadă că zidurile pe care le înalţă nu vor fi durabile dacă nu îngroapă ceva viu la temelia lor.
Din tot ce înseamnă Ana, care e plină de viaţă, visele sunt partea ei cea mai vie. Şi tocmai pe acestea vor să i le îngroape meşterii cu pricina. Iar ea se împotriveşte. Ba chiar protestează. Protestul Anei a îmbrăcat forma unei scrisori trimise prin internet, în ultima zi a anului universitar trecut, colegilor ei. Dar scrisoarea le este destinată profesorilor. Nu tuturor, chiar dacă Ana nu face această precizare, ci numai acelora care înţeleg să-şi exercite autoritatea pedepsindu-i pe studenţi cu catalogul de note.
Când lucrurile se petrec astfel, şi se petrec din păcate, Ana şi cei de vârsta sa au motive să creadă că viitorul spre care păşesc îi minte încă de pe acum, din prezent. Deoarece ei văd devenirea lor profesională ca pe o construcţie în care este obligatoriu să intre şi altfel de cărămizi decât cele numite cunoştinţe de specialitate. Cum sunt eu însumi un fel de profesor, sunt îndreptăţit să cred că scrisoarea Anei mi se adresează şi mie.
Tocmai de aceea îmi şi permit să-i dezvălui conţinutul. În semn de revoltă faţă de insolenţa juvenilă a semnatarei, dar şi de susţinere a revoltei ei întemeiate. Iată scrisoarea:
"Felicitări!
Ne-aţi învăţat că pasiunea şi inteligenţa nativă se vor pleca mereu în faţa răutăţii umane, că memoria este un lucru mai preţios decât gândirea în sine, că jocurile de interese vor prima în faţa echităţii.
