SF sînt poveştile despre nave cosmice şi roboţi. Şi extratereştri. Dacă nu au aşa ceva, nu sînt SF. Iar dacă au, nu contează ce altceva mai au, despre ce e vorba, de fapt, în ele, rămînem doar cu navele cosmice, roboţii şi extratereştrii, care, evident, n-au prea multe de spus, sînt lucruri imaginare, sînt imaginate pentru copii şi tineret (cum se numeşte secţia Uniunii Scriitorilor care îi cuprinde pe autorii de F&SF), sînt Harry Potter şi Alice, şi Oz, şi Albă ca Zăpada cu oglinda-oglinjoară sau monitor, sau ce-o fi ăla în care poţi vedea ce se întîmplă undeva în lume... Cineva spunea că dacă scoţi dintr-o poveste SF decorul şi recuzita SF şi rămîi totuşi cu un text literar viabil, atunci e OK, avem un text valoros. Altcineva spunea că, dacă trebuie să scoţi decorul şi recuzita pentru a vedea că este un text valoros, atunci de ce le-ai mai pus acolo? Am citit destule povestiri care curgeau firesc şi, la un moment dat, pac!, apărea un element SF. Ce căuta „neamţul“ ăla în acea „bulgarie“, habar n-am. Şi poate că nici autorul n-ar fi putut explica ce şi cum. Dar să-i lăsăm pe autori să-şi plaseze poveştile unde vor ei. În fond, o poveste de dragoste e tot o poveste de dragoste şi la Verona (de ce tocmai la Verona, şi nu la Londra?) şi pe planeta X, şi la 1600, şi la 41042. Evident că, dacă e în 41042, e mai interesant de scris, pentru că, în afara poveştii propriu-zise, trebuie să mai inventezi şi lumea din acel an. Unii cititori gustă chestia asta. Aşa cum alţii gustă poveştile cu crime, fie ele întîmplate în Orient Expres, fie într-o abaţie. De multe ori, decorul (şi mă refer aici nu numai la peisaj, ci şi la mediul social şi politic) în care se petrece o poveste SF poate fi deosebit de ingenios, iar cititorul poate să fie provocat, ca într-un joc, să valideze credibilitatea acestuia. De multe ori, recuzita, ceea ce numim de obicei gadgeturi cînd e vorba de