Situaţia din localitatea minieră Roşia Montană reprezintă un barometru nu doar pentru economia României de după 1990, ci şi pentru atenţia acordată patrimoniului naţional. Unul dintre cele mai importante aspecte ale problemei patrimoniului ar fi că România este una dintre ţările care descurajează investiţia în patrimoniu şi în cultură. Şi asta pentru că soluţia cea mai veche pentru finanţarea proiectelor culturale, mecenatul, este neprofitabilă. România nu dispune de o legislaţie care să ofere o scutire de impozite pentru cei care investesc în patrimoniu şi în valorizarea acestuia. Nu avem nici o legislaţie eficientă care să stipuleze statutul patrimoniului în România. În aceste condiţii, situaţia patrimoniului este simptomatică pentru atitudinea generală faţă de proiectele culturale. Una dintre mărcile discursului pe tema valorilor de patrimoniu este hipernaţionalismul. Afirmaţii ca „Nu ne vindem ţara!“ sau „Nu cedăm valorile naţionale străinilor!“ se aud frecvent în spaţiul public şi indică lipsa cronică de idei ce caracterizează dezbaterea pe această temă. Nu există nici o îndoială în privinţa faptului că Roşia Montană dispune de o moştenire culturală semnificativă, fiind una dintre cele mai vechi aşezări miniere din Europa. Elementele de patrimoniu ale acestei aşezări pot fi împărţite în două categorii. Pe de o parte, localitatea dispune de importante situri arheologice. Lista monumentelor istorice cuprindea situri ca vestigiile romane de la Alburnus Maior – zona Carpeni, incinta funerară romană din zona „Hop-Găuri“, Galeria „Cătălina Monuleşti“ din zona protejată a centrului istoric al localităţii, galeriile romane din Masivul Cârnic, care completează vechile zone clasate ca monument istoric, cunoscute sub denumirile de „Aşezarea romană şi Exploatarea minieră de la Alburnus Maior, Zona Orlea“. Pe de altă parte, localitatea dispune şi de elemente de patri