Editura Liternet a mai publicat recent o carte în format electronic, pe care o puteţi citi gratuit. Este vorba de Poem de gardă de Bogdan O. Popescu, iar prefaţa este scrisă de Mircea Cărtărescu. Amor, reclameşi Internet

Între poeţii anilor ’90, Bogdan O. Popescu este o prezenţă aparte. Total independent, în afara oricărei sfere de influenţă, imun la politichia literară atît de dăunătoare azi, totuşi cultivînd prietenia cu cîţiva oameni bine aleşi, el aduce atît în viaţa artistică a Bucureştiului, cît şi în poezia pe care o scrie o eleganţă specială. Omul (pe care-l ştiu de cînd era elev) este un dandy bine temperat, un exuberant melancolic, un caz tipic de artist „noaptea vesel, ziua trist“, cea mai bună dovadă că îşi cunoaşte dubla natură fiind excelentul poem din finalul volumului, în care minipopescu şi superpopescu se confruntă, îşi schimbă locurile şi rolurile, dar în cele din urmă se acomodează reciproc, ca dr. Jeckyll şi mr. Hyde, ca Bouvard şi Pécuchet, ca Vladimir şi Estragon. Poetul este într-o evoluţie vizibilă, de la primul volum de versuri, La revedere, prinţesă, în care optzecismul său fundamental era puţin prea pronunţat (deşi strălucitor şi acolo), trecînd prin contribuţia la volumul colectiv Marfă, ce ar fi putut fi, cu mai mult noroc, emblema unei generaţii, şi ajungînd pînă la cartea de faţă. Aici ne întîmpină un Bogdan O. Popescu matur, sigur pe mijloacele lui, autor al unei poezii nu arareori complexe şi pătrunzătoare. Optzecismul rămîne, e drept, şi aici, ingredientul de bază, cu mixtura sa atît de specială de imagism şi sentimentalism, de ironie şi sarcasm. Cele mai multe texte sînt „poeme de amor“ gen Coşovei sau Iaru, aducînd în plus, însă, o „aromă psihedelică“, specifică lui Bogdan O. Popescu, aşa cum se întîmplă în superbul poem imposibil amor, care deschide volumul: „am să iau taxiul către disperare/ şi am să plătesc