CROAŢIA a devenit la noi de câţiva ani o destinaţie turistică în plin avânt, ceea ce nu e de mirare: ţară apropiată geografic, având o ofertă, din toate punctele de vedere, excepţională, are peisaje care amintesc de Italia şi de Franţa meridională, preţuri mai apropiate de buzunarul nostru şi, mai ales, un trecut cultural extrem de bine conservat, de o bogăţie remarcabilă, îndeaproape înrudit cu ţara vecină, de dincolo de Marea Adriatică. Tradiţia cosmopolită a Croaţiei, cu o istorie complicată şi în multe privinţe similară cu cea a Principatelor, păstrează încă nenumărate urme vizibile, îmbinarea dintre religia catolică, identitatea slavă a populaţiei şi dimensiunea adriatic-mediteraneană conducând la o sinteză originală.

Nu este mai puţin adevărat că susceptibilităţile prezentului sunt numeroase: ideea frăţiei cu popoarele slave coexistă cu amintirea recentului război cu vecinii sârbi, amintirea faptului că Italia a stăpânit, chiar şi în perioada interbelică, peninsula Istria şi partea nordică a coastei dalmate, face ca denumirile medievale italieneşti din Dalmaţia - precum Raguza! - să fie privite cu oarecare suspiciune. Conştiinţa faptului că statul croat se află la fruntariile Europei pe care trebuie să o păzească în faţa celor care vin din Răsărit, precum şi antipatia faţă de strălucita civilizaţie ortodoxă de tradiţie bizantină, este însă de natură să contrarieze. Croaţia poate fi cu adevărat considerată bastionul de rezistenţă al Apusului în faţa Orientului lipsit de civilizaţie, fireşte între ghilimele?

Atât întrebarea cât şi răspunsul la ea sunt problematice, cu atât mai mult cu cât în mare măsură atractivitatea Dalmaţiei - şi chiar a Croaţiei în general - provine din moştenirea culturală a Romei, dar şi a Bizanţului care a continuat-o, în părţile răsăritene ale Imperiului. Predominanţa limbii croate în această ţară vine într-