La vremea globalizarii galopante, singurul lucru care mai poate pastra identitatea unei natiuni este limba in care aceasta se rosteste. Asadar, limbile sunt, acum mai mult decat oricand, depozitarele identitatilor nationale. Desigur, asta in masura in care pastrarea numitei identitati ar mai interesa pe cineva.
Globalizarea este un concept tentant, care face audiente de masa. Limba romana tinde sa devina un ceva desuet si, oricum, facultativ. Ca atare, oricine este in drept s-o mutileze dupa bunul plac. De altfel, de cand a patruns si la noi internetul, limba romana a fost iute rasa in cap, precum detinutii de odinioara: i-au fost rase toate semnele diacritice. Fenomenul e general? Nici vorba: schimb adesea mesaje pe net cu prieteni din Franta si toate textele lor au accentele la locul lor.
In ceea ce priveste Academia, imi amintesc cum, in 1989, toate busturile scriitorilor rusi din Parcul Herastrau au fost rasturnate de pe socluri. Tot atunci, in comuna prahoveana Calinesti, taranii locului s-au revolutionat si ei si au tocat cu rangile un superb monument funerar lucrat in marmura alba (aflat in curtea unui fost conac al Cantacuzinilor) doar pentru vina ca era opera unui (mare) sculptor rus. Asa si cu povestea lui + din A. Altfel, e bine. Greselile, din exceptii, tind sa devina norma, iar normele isi pierd orice noima. Globalizarea continua. Primul rezultat concret al acesteia face, si el, audiente uriase: criza mondiala. Si, in contextul actual, prioritare sunt cifrele, iar nu literele si spiritul care le tine laolalta.
Acum, cei care vor cu tot dinadinsul sa vorbeasca romaneste corect sunt privti cu, cel mult, condescendenta, precum niste personaje desuete ratacite in timpul prezent. Iar cei care se incapataneaza sa mai si scrie corect in limba romana sunt priviti asemenea unor excentrici. Informatia circula astazi atat de repede, incat
