- Acest interviu are ca temă istoria recentă a României.

Alice Voinescu spunea: "Continuitatea de conştiinţă este stilul. Ea transformă o existenţă în destin". În ceea ce vă priveşte, continuitatea de conştiinţă apare, retrospectiv, ca un fapt împlinit şi pe deplin demonstrat. Ea a fost dublată şi de o continuitate de proiect cultural, profesional. Într-o lume în general şovăielnică şi mult prea adaptabilă, Dvs. aţi ales rigoarea. Pentru cineva tânăr, care ar dori să vă aibă drept model, vă rog să explicaţi mai în profunzime rolul autodisciplinei, în orizontul rigorii. Există o disciplină a convieţuirii, cum există şi una a singurătăţii, nu?

- Mai întâi, o remarcă prealabilă despre stil ca expresie a unei conştiinţe şi ca destin. E o sugestie demnă de interes, mai ales că a prins formă graţie unei mari figuri a culturii române, una ce merita, desigur, să ocupe un loc mai bun în sistemul nostru de referinţe. Cât despre "modelul" care aş putea deveni pentru alţii, am temei să fiu sceptic. Rigoarea, disciplina, stăruinţa în proiect nu mai sunt însuşiri la care tinerii să aspire, iar şcoala (de orice grad) să le cultive. Dar dacă ar fi să imaginez un asemenea personaj, cu siguranţă el n-ar putea fi destul de consistent fără asemenea virtuţi. Presupunând că ar izbuti să le aibă, ceea ce nu e deloc simplu, îi rămâne de găsit o soluţie de armonizare a proiectului personal cu nevoile celor din jur. Unii istorici au ales să se manifeste deopotrivă ca erudiţi şi ca oameni ai cetăţii, însă istoriografia s-a complicat enorm, impunând adesea o disjuncţie de planuri. Opţiunea nu e tocmai uşoară, iar raportul dintre social şi individual o problemă de neocolit în viaţa oricui.

- În desfăşurarea istoriei noastre s-au împletit două culturi, rămase de la începuturi şi până în prezent inegale (cu precizarea că ponderea din trecutul îndepărtat