E o vârstă, cam până la terminarea facultăţii, când eşti apreciat mai degrabă pentru ceea ce ai putea face decât pentru ce ai făcut efectiv. "Aaa. Domnul cutare, da, da, om de viitor, aveţi grijă de el". Mereu ţi se acordă credit; că vei putea face cea ce n-ai făcut încă. După aceea vine "asprimea realului", vorba lui Nicolai Hartmann. Ieşi din serele sistemului de învăţământ, unde ţi se serveşte mereu "viaţă la borcan", conserve de viaţă, nu viaţa reală, şi intri în lumea parşivă a adulţilor. Eşti ultimul venit, nu faci parte din nici o gaşcă, nu ţi se acordă nici un credit în alb, eşti judecat exclusiv după ceea ce faci, nu după ceea ce ai putea face. De acum înfloresc depresiile, evaziunile în alcool, în realităţi alternative (într-o bibliotecă, într-un marij avantajos, într-un copil venit la timp, în propriul tău trecut, într-o nevroză perpetuă...). De acum începe răul.
Aşa l-am simţit eu, făcând zilnic naveta 60 de km în autobuze vechi de 30 de ani şi socotindu-mă norocos că totuşi partidul nu m-a repartizat într-un colţ de ţară, unde se pune harta în cui. Toate oraşele mari erau "închise", nu aveai voie să ocupi vreun loc de muncă acolo. Am văzut şefi de promoţie brilianţi, repartizaţi în sate fără lumină electrică, cu prima şosea sau cale ferată la zeci de kilometri, absolvenţi de medicină străluciţi, care ar fi putut face chirurgie cardiacă, îndobitociţi într-o circă de întreprindere, alcoolizaţi, cu mâinile tremurânde, contemplându-şi ratarea lentă în rotocoale de fum de ţigară. Mă întâlneam cu foştii mei colegi, rar, în vacanţe. Îi vedeam chinuiţi, cu faţa trasă, îmbătrâniţi...
Mă luau fiori reci pe şira spinării când mă gândeam că şi eu, poate, sunt la fel şi nici măcar nu-mi dau seama. "Cum trăieşti, mă, Victore? Cum trăieşti, mă, acolo?", "Ca un vierme, mă, o lună. Şi ca un fluture două zile, când iau banii şi-i beau pe toţi, l
