În octombrie 1968, înainte cu o lună de ţinerea conferinţei Uniunii, prima de după venirea lui Ceauşescu la putere, în secretariatul CC al PCR se discută proiectul de nou statut al Uniunii. E prezent şi Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii, flancat de Pop Simion, în calitate de secretar de partid al organizaţiei scriitorilor, această reprezentare a literaţilor fiind una sută la sută de tip sovietic.
Proiectul este socotit "superior din toate punctele de vedere" vechiului statut (Virgil Trofin). Ceauşescu e de acord, însă toţi au impresia că lipseşte ceva. Prima parte, zice el, ar trebui să fie "ceva mai principială". Şi tot Ceauşescu este cel care stabileşte şi reperele. "Nu spun, afirmă el, să începem cu realismul socialist, cum era în vechiul statut, că n-are rost, dar să fie lucrurile mai clare." De trei ani expresia "realism socialist" dispăruse ca prin farmec din circuitul public, fusese înmormântată pe tăcute, în cel mai românesc stil.
Ceauşescu este probabil singurul individ din România anului 1968 care îşi aminteşte public de "metoda" inventată de Stalin şi Jdanov şi afirmă că "n-are rost" să mai fie preluată în noul statut al Uniunii. El cere ca noul statut să înceapă cu o primă parte "mai programatică", "nu pe articole", şi îl întreabă pe Dumitru Popescu, nou intrat în conducerea CC, dacă are o părere. Acesta are. Popescu observă că "nu se defineşte concepţia" şi că poate ar trebui pusă "însăşi ideea rolului conducător al Partidului Comunist Român". Ceauşescu e de acord şi chiar formulează el "ce să se spună" - "să se spună că Uniunea Scriitorilor îşi desfăşoară activitatea ideologică, politică sub conducerea Partidului Comunist Român, forţa conducătoare a societăţii noastre". Şi aşa va ramâne până în 1989! Dar ce "activitate ideologică, politică" putea avea o asociaţie literară rămâne un mis
