1958. Boris Pasternak (1890-1960) primeşte Premiul Nobel după publicarea unui roman care fusese interzis în Rusia, dar este forţat să refuze medalia. Scriitorul rus a primit premiul pentru „deosebita măiestrie atinsă în poezia lirică actuală, precum şi în domeniul marilor tradiţii epice ruse“. Boris Pasternak se născuse într-o familie înstărită de intelectuali evrei ruşi. Tatăl său, Leonid, era pictor şi profesor la „Şcoala de pictură, sculptură şi arhitectură“ din Moscova iar mama sa, Rosa Kaufman, era pianistă.

În casa familiei Pasternak, oaspeţii obişnuiţi erau Lev Tolstoi, Rainer Maria Rilke şi Serghei Rachmaninoff. Tânărul Boris nu avea cum să fie străin de înclinaţiile artistice, dovedindu-se un desenator foarte bun de la o vârstă fragedă.

Sub influenţa compozitorului Scriabin, s-a înscris însă la Conservator, dar l-a părăsit, atras de filosofie. A plecat în Germania, unde a urmat, la Universitatea din Marburg, cursurile de filosofie neo-kantiană.

Studiul filosofiei a început să i se pară prea puţin, astfel că a renunţat şi la acesta, întorcându-se în Rusia, unde s-a dedicat întru totul scrisului.

Întoarcerea în ţara-mamă

1914. Rusia fremăta, pregătindu-se pentru o revoluţie socială care avea să îi schimbe radical înfăţişarea. Poezia era marcată de curentul futurist. Boris, tânărul de 24 de ani, se întorcea la Moscova pentru a scrie. Primul volum, publicat în acelaşi an, era în mod clar marcat de acest curent.

În 1917, s-a îndrăgostit şi a scris, în numai trei luni, colecţia de poeme „Sora mea, viaţa”, pe care s-a sfiit s-o publice, fiind de părere că are un stil prea neobişnuit. Când a fost publicată, în 1921, a revoluţionat peisajul poeziei ruseşti. Maiakovski şi Nabokov au catalogat poezia lui Pasternak drept o mostră de inspiraţie pură şi năvalnică.

Apropier