Sunt la ghişeu, vreau să plătesc o amendă de circulaţie. Funcţionara mă priveşte plat, e grevă. Fir-ar, am uitat. Doamnă, dar eu deja am întârziat la serviciu, altadată nu ştiu când mai pot să-mi iau liber două ore. Nu-i pasă, protestul meu păleşte în faţa grevei cu care se îndeletniceşte. Dar de ce faceţi grevă, întreb şi eu nătâng, ca să împrăştii tăcerea. Pentru că nu se mai măresc salariile. O spune pe un ton atât de convins, încât nu îndrăznesc să mai continuu conversaţia. Plec, dar plec nervos. Mă urc în maşină. Un dobitoc mă depăşeşte pe linia de tramvai, îmi taie faţa şi se proţăpeşte în faţa mea la semafor. Poliţistul din intersecţie priveşte dezinteresat scena. Îşi aranjează banderola albă de pe braţ. Şi el e în grevă. Mă apucă damblaua, încep sa claxonez, să înjur, sar din maşină, îi smulg oglinzile dobitocului. El, o matahală, se dă jos. Îi ia ceva vreme pentru că e mare. Un adevărat uriaş, o gorilă cu carte de identitate. Instinctul de suprvieţuire îmi spun să fug. Sunt un Forrest Gump pe străzile Bucureştiului, alerg neîncetat, nu simt nici ploaia, nici sudălmile celor pe care îi dobor în goana mea fără ţintă. Mă opresc doar atunci când inima este pe cale să-şi găsească drumul eliberator prin stern. De fapt, nu mă opresc, mă prăbuşesc. O doamnă în vârstă încearcă să mă ajute să mă ridic. Suntem în faţa unui spital. Ce noroc, capul îmi vâjâie şi spun cuvinte fără sens. Doctorul din camera de gardă se uită la mine. Am mai văzut undeva privirea asta plată. Încerc să-mi amintesc unde, dar nu reuşesc. E grevă. Doamna în vârstă îl roagă să se uite totuşi la mine. Aud ceva cu tralalala. Cred că se vorbeşte tot despre mine. E grevă, iar asta nu e o urgenţă. Sună un telefon, e al meu, îl recunosc după tonul de apel, o piesă Franz Ferdinand. E şeful, zice că am întârziat o oră la nu ştiu ce şedinţă. Urlă. Urlă din nou. Appoi, tăcere. Doctorul ne invită să pl