Dacă ne închipuim că vom primi respect ca urmare a faptului că ne-am hotărât să îl cerem, ne înşelăm amarnic.

Este normal să fim respectaţi. Ni se cuvine acest lucru. Dar cine mai ţine azi seama de ce este normal şi ce se cuvine? Respectul este într-adevăr o nevoie fundamentală a omului. Un fel de vitamină a cărei lipsă poate perturba dezvoltatea fizică şi intelectuală a individului. În cazul bărbaţilor, această nevoie se află chiar în capul listei, la fel ca nevoia femeilor de a fi iubite. Toate cărţile care tratează problema relaţiilor interumane încep prin a scoate acest lucru în evidenţă. Nicio căsnicie nu poate funcţiona fără respect. Cu toate acestea, pretenţia noastră de a fi respectaţi va fi absurdă şi inutilă atâta timp cât nu respectăm la rândul nostru. Suferind poate şi de sindromul viţelului scăpat din jug după zeci de ani şi exasperat de atâtea speranţe năruite, românul s-a învăţat să scuipe şi să înjure tot ce nu-i convine. Jurnaliştii se înjură cu miniştrii în direct la televiziune, angajaţii îşi înjură şefii, microbiştii scuipă patronii de club, bloggerii se înjură între ei. Nimeni nu rămâne pe dinafară. Însă din păcate, flegmele şi injuriile nu fac decât să sporească un haos şi aşa generalizat. Nu în felul acesta se înlătură nonvalorile şi se câştigă bătăliile în era democraţiei. Noi vrem respect!? Am face bine să începem să respectăm. Să-l respectăm pe Traian Băsescu pentru că este preşedintele ales prin vot, neuitând să-i taxăm civilizat abaterile de la normă. Să respectăm politicienii pentru că sunt exact aşa cum îi merităm şi cum i-am votat, fiind gata să-i sancţionăm la urne. Să ne respectăm concitadinii pentru că evoluăm în acelaşi spaţiu mental, fără a ne pierde spiritul civic în faţa nedreptăţii. Lista celor care ar trebui respectaţi este lungă şi cuprinde o lume întreagă. Şefi, colegi, vecini, părinţi, copii, profesori, cu toţii